Sunt un popă ilegalist
Presa zbârnâie iarăşi pe tema averii Bisericii. După ce citesc despre „afacerile şi averea” Bisericii, încerc sentimentul că sunt un trântor nesimţit, un afacerist veros, care storc ilegal banii amărâţilor şi aiuriţilor, vânzând iluzii religioase. Asta dacă nu am atacuri de panică, gândindu-mă că am devenit subiectul unei vânători de vrăjitoare.
Într-o ţară sărăcită şi furată sistematic, chiar cu ajutorul unor mijloace de presă (deh’… „sfântul contract” spunea un jurnalist), cifrele vehiculate la adresa Bisericii par ameţitoare. Ţi se pare că Biserica nu se ocupă cu altceva decât cu obţinerea de profit de oriunde şi oricum. Dacă raportezi cifrele la situaţia reală din teren Biserica nu mai pare aşa capitalistă, ci chiar începe să pară o instituţie demnă, care se străduie să mai păstreze ceva din demnitatea acestui popor, în contextul unui globalism rapace şi uniformizant. Acum însă, depinde dacă publicul are răbdarea şi inteligenţa să facă distincţia necesară. De regulă nu o are...
Dacă însă privim situaţia din punct de vedere al comunicării mediatice, lucrurile devin foarte clare, pentru cine cunoaşte cât de cât domeniul. În fond, toată strădania de a prezenta clericii ca nişte afacerişti veroşi nu are decât un singur scop: eliminarea din zona de interes decizional public a unei Biserici care are o morală ce nu se mai potriveşte noilor tendinţe ale globalizării. Să o luăm sistematic:
1. Momentul. Astfel de atacuri de presă apar aproximativ în preajma discutării unor subiecte în care Biserica are un cuvânt de spus. Cum societatea românească îşi tot caută de ceva vreme busola, este normal ca Biserica să se pronunţe periodic asupra unor chestiuni. Atunci când poziţia exprimată este incomodă pentru anumiţi factori decidenţi, se recurge la atac. În fond, nici un articol sau ştire nu apare fără un scop „lucrativ” bine definit. Cine îşi permite, în presa capitalistă, risipa de resurse?
2. Scopul. Este, evident, decredibilizarea. O Biserică credibilă va fi urmată de mulţime de credincioşi, care pot deveni o „problemă” în momentul exercitării unor voturi prin referendum, în chestiuni sensibile. Busola unei naţiuni se orientează după valorile ei spirituale. Dacă acestea sunt prea compacte şi nu convin unor interese, se trece la fărâmiţarea lor, pe principiul „destructurează şi controlează”. Ca să nu mai spun că o Biserică ce are o imagine publică puternică, va fi permanent în contrast cu imaginea haotică şi clientelară a unui stat care a cam uitat de proprii supuşi.
3. Tactica. O veche vorbă în presă spune că „nimeni nu a câştigat războiul cu presa”. Cred că este evident de ce: datorită libertăţii de exprimare. În anumite situaţii „urgente”, aceasta se poate transforma în manipulare mediatică, pe care presa o poate folosi fără a da cuiva socoteală. Orice încercare de a câştiga o bătălie poate fi un eşec, atâta vreme cât cel ce relatează bătălia este însăşi presa. Asta nu înseamnă că presa este ceva diavolesc, ci doar că, în ansamblul ei, presa poate impune opiniei publice, atunci când vrea, un anume punct de vedere. Sunt sute de metode de manipulare, specialiştii nu reuşesc o cuprindere totală a fenomenului, aşa încât încercarea de a demonta angrenajul manipulării nu poate avea un rezultat pozitiv, mai cu seamă cu cât majoritatea publicului este complet neavizat şi ia de bun orice se mediatizează. Un exemplu ar fi construirea unei imagini de Biserică de tip capitalist, „uitând” că toată societatea funcţionează pe principii capitaliste. Un altul ar fi prelucrarea unilaterală şi preferenţială a sintagmei „persoană de drept privat, dar de utilitate publică” care caracterizează oficial, prin Statut, Biserica. Şi exemplele pot continua…până la Parusie.
4. Metoda. Se merge pe inocularea în public a ideii că Biserica grăieşte fals şi fariseic (uitând că Ea vorbeşte în numele divinităţii) atâta vreme cât ar ascunde sub preş, chipurile, numeroase ilegalităţi. Astăzi, trădarea lui Iuda se interpretează ca o existenţă imorală a celorlalţi ucenici, în frunte cu Iisus. Dacă asta nu merge, se încearcă o altă variantă, cea a bogatului care pozează în sărac şi cere ajutoare de la Stat. Dacă nici asta nu dă rezultate, se trece la faza fanteziilor: se compară forţat numărul de biserici cu numărul de instituţii publice (şcoli, spitale, etc. ), se discută preferenţial despre „modelele” opozante Bisericii din alte părţi ale lumii, omiţându-se situaţiile favorabile sau, pur şi simplu, se face apel la momentele nefericite ale istoriei, care sunt aruncate inexact şi tendenţios în curtea Bisericii, asemenea pisicii moarte. Alternativ, se merge şi pe ideea „dialogului profund, tolerant şi fără prejudecăţi”, în fapt o încercare de a relativiza normele morale ale Bisericii, prin discuţii prelungi şi absurde (dar nu inutile pentru atacator) despre cât de virtuoasă este imoralitatea, cât de bun este răul şi despre cât de alb este negrul. Mă mir că nu se aplică acelaşi principiu al discuţiilor „la rece” şi când e vorba de pretinsele „afaceri ale Bisericii”. Aici însă există un corolar…
5. Apărarea. Din nefericire, tactica de apărare a Bisericii pare perdantă şi imprecisă. Toate teoriile comunicării sugerează foarte clar ce strategii se adoptă în situaţie de campanie adversă. Paradoxal însă, răspunsul Bisericii este firav sau lasă de dorit. El parcă invită adversarul să continue atacul. Dar este doar o părere. Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi aici despre cum şi ce trebuie făcut, şi nici nu-mi doresc asta. Sper să fiu bine înţeles: nu vreau, nu pot şi n-am de gând să fiu analistul comunicării Bisericii, eu nefiind decât un popă mărunt, cu studii amărâte în domeniu, un neica-nimeni despre care se spune că se lasă „exploatat” de presă pentru a ajunge „vedetă”, care este orbit de propriul blog şi propria-i mărire deşartă. Alţii mă văd, în schimb, un „infiltrat” sub acoperire al Patriarhiei, un „spion cu spate puternic”, care vrea să submineze presa din interior sau să facă propagandă Bisericii. Iar alţii mi-au reproşat că am ajuns aşa de corupt încât am dat şpagă consistentă să ajung pe paginile celui mai important ziar naţional. În schimb, eu doar constat şi regret că sunt din ce în ce mai mulţi credincioşi ai Bisericii care, nesesizând o replică pe măsură din partea acesteia, se simt abandonaţi sau neprotejaţi. De aici porneşte o altă greşeală: încercarea unor diletanţi de a construi un răspuns paralel cu cel care ar trebui să vină. Rezultatul nu este decât furnizarea gratuită, spre adversarii profesionişti ai comunicării, a unor noi motive de atac. Ştiu că Hristos a tăcut în faţa lui Pilat, dar mai ştiu că a pus mâna pe bici când Casa Tatălui a fost în pericol de a deveni peşteră de tâlhari.
În mod cert însă, voi urmări această luptă a presei cu Biserica. Sunt curios cine câştigă: presa, care n-a pierdut nici un război, sau Biserica, pe care nici porţile iadului nu o vor birui.
PS: Şi acum, că suntem numai între noi, să încheiem cu zâmbetul pe buze şi să ne readucem aminte vorbele unui om de comunicare: "Trebuie să fii un bun manipulator. Dacă eşti sincer nu faci nimic. Un bun comunicator este un bun manipulator. Nu numai al individului, ci al subconştientului, al maselor".
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)
