Astăzi, poate mai mult decât oricând, este necesar să revenim, cu multă atenție, asupra învățăturilor biblice, înțelegând că oamenii pot avea, adesea, forța nefericită de a le face rău semenilor, dar nădejdea în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste orice situație grea. „A fost Domnul scăpare săracului, ajutor la vreme potrivită în necazuri. Să nădăjduiască în Tine cei ce cunosc numele Tău, că n-ai părăsit pe cei ce Te caută pe Tine, Doamne!” (Psalmul 9, 9-10).

În acest an, 2021, Anul omagial al pastorației românilor din afara României, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, avem prilejul de a privi cu atenție – dincolo de subiectele strict ancorate în modernitatea clipei și de granițele trasate pe hărți, printre oameni și locuri – către existența firească a românilor stabiliți, temporar sau definitiv, în alte țări, dar rămași sub binecuvântarea conștiinței de neam și oblăduirea Bisericii strămoșești.

Trebuie să înțelegem că românii din jurul granițelor țării noastre (chiar dacă unii dintre ei nu își mai spun – sau nu li se permite să își mai spună – români) nu pot fi încadrați, stricto senso, în categoria diaspora. Ei trăiesc pe vechi vetre românești care, din cauza vicisitudinilor istorice, au rămas în afara granițelor actuale ale României. Acesta este și cazul românilor din Basarabia.

S-a întâmplat prea des, pe parcursul istoriei tumultuoase a acestui popor, să depindem de schimbările decise în politica geo-strategică în alte zări. De exemplu, pe 24 iunie 1812, oștile lui Napoleon Bonaparte atacau Rusia – invazie care avea să se transforme într-un fiasco, deschizând drumul spre detronarea împăratului francez și exilul din insula Elba (1814). Dacă această campanie ar fi început mai devreme, cu nu mai mult de o lună, poate că altfel ar fi arătat granițele actuale ale României.

La începutul Războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Rus, condus de țarul Alexandru I, a ocupat Moldova și Muntenia. Sub amenințarea iminentei intervenții a francezilor, Rusia a cerut, în schimbul eliberării gurilor Dunării, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru. „Prin tratatul de la 28 mai 1812, turcii cedau un teritoriu căruia nu îi cunoșteau măcar limitele exacte, care nu le aparținea și care făcea parte dintr-o țară a cărei integritate teritorială se angajaseră, conform capitulațiilor încheiate, să o respecte” (Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1940, p. 56). În următorii ani, românii din Basarabia au fost supuși unei ample politici de rusificare, după anexarea acestei părți a străvechii Moldove, pentru ca istoria să consemneze, abia pe 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România.

În timpul ocupației sovietice din 1940-1941, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din Basarabia au fost deportate aproximativ 30.000 de persoane în lagăre din zone îndepărtate și neprielnice, mai ales din Siberia. Numele multora dintre cei deportați s-au alăturat celor ale altor sute de persoane ucise, într-un Martirologiu completat cu sânge.

Deportările au avut loc cu doar 9 zile înainte de Operațiunea Barbarossa: pe 22 iunie 1941, armatele Germaniei naziste și ale statelor membre ale Axei au invadat Uniunea Sovietică, ceea ce a dus inclusiv la restabilirea vremelnică a granițelor României. Eșecul invaziei a grăbit sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anul 1944, înaintarea oștilor sovietice a provocat retragerea trupelor române și germane, alături de autoritățile civile și religioase din Basarabia. Milioane de români au rămas, deși la ei acasă, dincolo de granițele propriei țări.

Sunt pagini – dureroase, adesea – de istorie care s-au scris și care se vor mai scrie, iar din înșiruirea lor neabătută se desprind concluzii, niște răni imposibil de vindecat. Am citit și ascultat, de-a lungul timpului, opinii de tot felul, inclusiv ideea obsedantă și aparent resemnată, emisă cu accent străin și obidă prefăcută, conform căreia noi, românii, am fi devenit fie victimele, fie săracii Europei. Iar această concluzie își trage seva otrăvită din urmările tuturor uraganelor istoriei, pornite din alte zări, dar cu efecte aici, pe pământul nostru strămoșesc. Și pot să spun, cu sinceră mândrie patriotică: noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să trecem peste dezastre și nedreptăți privind înainte, către țelul devenirii noastre.

După proclamarea independenței față de fosta Uniune Sovietică (1991), românii dintre Prut și Nistru au putut reveni măcar sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române, ca urmare a reactivării Mitropoliei Basarabiei, decisă de Sfântul Sinod (conform actului sinodal nr. 8090/1992).

În continuare, orice s-ar întâmpla, suntem uniți sub binecuvântarea credinței strămoșești, iar casă ne este limba română, „limba vechilor cazanii”, unde ne regăsim cu toții. Și credem din toată inima că „până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie” (Ecclesiasticul 1, 22). Ceea ce a rânduit Părintele ceresc pentru noi, românii, oriunde ne-am afla, se va consemna în alte manuale de istorie, din alte vremuri, cine știe cât de îndepărtate, deoarece, după cum ne-a învățat trecerea neabătută a secolelor, „nici de la răsărit, nici de la apus, nici din munții pustiei, nu vine ajutorul; ci Dumnezeu este Judecătorul” (Psalmul 74, 6-7).