Cunoştinţa celuilalt înseamnă a te afla mereu pe cale, o cale care aduce mereu noutate şi neaşteptat. Nu poţi afirma niciodată că cunoşti pe cineva cu adevărat, ci că ai o anumită cunoştinţă a lui. Cunoştinţa, ca relaţie cu cineva, este un proces infinit, ce nu poate cunoaşte vreodată un hotar. Însă acest act de cunoaştere te afectează, te transformă pe tine, ca şi pe celălalt. Cunoştinţa este în cele din urmă un act de unire, în care se petrece o taină adâncă, aceea a comuniunii, a împărtăşirii existenţiale cu celălalt.

A face experienţa celuilalt înseamnă dorința de a-l cunoaşte, şi această nevoie este împlinită şi prin contactul cu mediul în care acela trăieşte, cu obiectele ce îi aparţin. Aceasta este încărcătura pe care o au lucrurile, lumea întreagă, pentru tradiția Răsăritului creștin: ele sunt semne ale modului de prezenţă a unei persoane. Desigur, aici referinţa este mai ales la Dumnezeul Tripersonal, care a făcut lumea ca loc şi semn al întâlnirii persoanelor, dar nu mai puţin este implicată şi relaţia interumană. Astfel poate fi justificată şi valoarea pe care evlavia populară, în Bizanţ, o acorda locului sau obiectelor care au aparţinut unui sfânt. Acele locuri sau obiecte nu aveau ceva magic, ci purtau pentru bizantin semnele şi chiar prezenţa persoanei de care au fost legate.