Aveam, de trei sau patru ani, o excrescenţă pe încheietura inelarului, cam de mărimea unui sâmbure de caisă. Multă vreme am încercat să nu-i dau atenţie, deşi mă necăjea foarte tare. Lumea m-a trimis la doctor ca să mi-o taie, şi m-am dus. Doctorul mi-a spus că ar fi periculos să o taie, căci ar putea să atingă un nerv şi atunci nu voi mai putea îndoi degetul. Dar eu voiam să o taie. Deja la mine la serviciu oamenii vorbeau despre ea.

Îl preţuiam foarte mult pe Vlădica de multă vreme. Cam la un an de la moartea sa, la puţin timp după ce a fost deschisă cripta şi se putea intra, m-am dus acolo într-o zi. Nu pot spune că m-am dus special ca să-i cer ajutorul, ci doar pentru că îmi era atât de drag. Ajungând la mormânt, i-am sărutat mantia, care se află pe sarcofag, am aprins o lumânare, am sărutat mitra. Am stat o vreme acolo. M-am rugat la Vlădica Ioan şi apoi, într-un fel, nu m-am mai gândit la asta. După două zile a început să mă mănânce degetul. Am observat că umflătura începuse să se înmoaie şi într-o săptămână şi jumătate dispăruse cu desăvârşire. Şi mă chinuisem cu ea trei sau patru ani.

Nu am nici o îndoială că Vlădica m-a ajutat. Nu mai fusesem la el la mormânt de multă vreme şi apoi m-am dus acolo şi iată ce s-a întâmplat!

Ivan Luțenko

(Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici  - viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă, București, p. 173)