Pentru aceea, fraților, suspină Raiul, căci are multe locuri și nenumărate uși și cămări la etaj slăvite fiind, cum nu se poate spune, roadele nestricăciunii și bunătăți nenumărate. Și prostia noastră ne lipsește pe noi de asemenea bunătăți. O, înșelare și plângere! Că nimeni nu priveghează și ne va acoperi valul, în meșteșugirile oamenilor. Sfinții părinți au fugit de oameni și în viața liniștită au luat mântuirea Raiului. S-au nevoit, au flămânzit și niciodată n-au cârtit, vrând să se sature numai de frumusețea grădinii. Iar acum se bucură și saltă, împlinind cu fapta lege apostolească. Nu cârtind cum au cârtit unii pentru pofta mâncărurilor și au fost uciși de șarpe, nici ispitiți de el, ci numai prin credință nădăjduind, au luptat prin multă răbdare, privind numai la bogăția aceea. Cine este astăzi smerit sau cine este ferm în credință sau cine, multmilostiv? Căci toți sunt iubitori de argint. Pentru aceea nimeni nu mai vede bunătățile cele de sus, fiindcă fiecare este ținut de materia pământească, ne îmbrăcăm rău cu podoaba veșmintelor, fiindcă mantiile cele țesute de sus au fugit de noi. Nu sunt virtuți și s-au ascuns feluritele harisme ale înțelepciunii, lucrările vindecărilor care alungă pe demoni. Am dat întunericului petrecerea noastră, a fost luată lumina, râd demonii. Odinioară, orice petrecere a monahilor îi ardea pe demoni, acum ne asemănăm lor prin patimi.

Noi, care suntem numiți curați, ne-am făcut desfrânați, cu faptele am pângărit libertatea dumnezeiască, ne-am întărit în ură și minciună. Și pentru aceea nu strălucește în noi nici o lumină a adevărului. O, monahi, să plângem că ne numim monahi. Monahi nu am rămas, petrecând în faptele demonilor. Pe noi ne-a numit Hristos fățarnici, ca unii care suntem robi ochilor, arătând necurăția noastră lăuntrică precum lăuntrul mormântului și frumusețea noastră numai la chipul cel din afară. Mireasma cedrului nu ne-a folosit nouă. Ceea ce este folosul cămilelor, pe noi ne stăpânește. Prin cingători late nu putem plăcea lui Dumnezeu. Căci bine ne șade să trăim la fel cu măgarul. Sporind împletiturile, ne asemănăm cu femeile, iar cei ce se ung cu ceară se aseamănă mimilor. Venind în saci, ne împovărăm de rele. Punându-ne în jurul gâtului gulere, ca niște armăsari în pofte, ne îngreunăm în frâu. Oamenii din lume cad greu asupra noastră, pentru batjocura unor astfel de lucruri, pentru care ni se închină nouă. 

Să plângem o, doriților, și să ne tânguim cu amar, ca nu cumva ca niște neînțelepți să rătăcim calea, căci cu auzul am auzit de plăgile din vechime și nu ne uimim, ca unii care nu vedem nimic. Uragane la vreme am văzut și de asemenea nu am crezut. Au văzut ochii noștri soarele întunecându-se și cutremure în cetăți și țări, și incendii și ruini, și semnele care s-au făcut, răzvrătiri ale neamurilor și vărsări de sânge, căscări ale pământului amenințând să înghită, armate de lăcuste și dezlănțuiri ale fiarelor sângeroase, răpiri ale oamenilor și copiilor, toate acestea se întâmplă astfel, din pricina relelor noastre, frica din noi ține până într-o clipă și e repede uitată. Iar lauda noastră și rugăciunea iese ca o tragedie la teatru. Nu este cu suspine, nici cu tânguiri, nici cu bătăi ale pieptului și ale feței, ca să ne mărturisim lenevirea timpului trecut. S-au stins candelele noastre, ascuns este talantul, Stăpânul ceresc, ridicându-Se de sus, cu putere vine la Judecată. Ce apărare vom avea sau ce-I vom spune Lui? Că dând daruri ne vom izbăvi pe noi înșine? Nu este în noi nici o apărare, nici o scuză. Căci fiind formați în cinstirea de Dumnezeu, am lepădat-o pe aceasta. Daruri nimeni nu primește, pe care nici nu le avem, de vreme ce nu le-am dobândit prin fapte bune, călcând în picioare viața îngerească cu care Domnul a asemănat petrecerea noastră zicând: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în cer în Împărăția Tatălui de-a pururea”.

Vai mie că în fiecare cetate umblăm petrecând urât și ne-am unit cu lutul, împlinim în noi același chip al cetelor ucigătorilor de prunci. Psalmul nostru a devenit chimval răsunător. Unde este frica de Dumnezeu? Unde este amintirea bunătăților veșnice și amenințarea negrăitelor pedepse? Căci pentru acestea toate suspină Raiul, pentru care slăviții mucenici, disprețuind trupurile, au dobândit viața veșnică. Căci unii au fost strujiți, alții tăiați în bucăți, alții arși pe grătare, astfel au plecat de aici, purtând caznele a toată răutatea chinurilor născocite. Căci au răbdat în cea mai mare odihnă, cu nădejdea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, socotind viață moartea trupului, ca să moștenească făgăduința Raiului. Cu ale căror rugăciuni și cu mijlocirile Sfintei și slăvitei Tale Maici, Te rugăm Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, nădejdea celor ce nădăjduiesc întru Tine să miluiești ticălosul meu suflet, în stropul mic al milelor sfinților Tăi, Milostive.  Și plinește, Dumnezeule al celor ce se pocăiesc, arătând și în mine bunătatea Ta, fiindcă deși sunt nevrednic, mă vei mântui după mare mila Ta. Și Te voi lăuda pururea în toate zilele vieții mele, că pe Tine Te laudă toată puterea cerurilor și a Ta este slava, împreună cu binecuvântatul Tău Părinte și cu Sfântul și de viață făcătorul  Duh, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Din volumul Omilii ascetice în curs de apariție la Editura Doxologia, Tânguirea monahului contemporan)