Te-am strigat, Doamne, în rugăciune,
în focul mistuit al lumânării,
în fumul de la tămâie,
și nu mi-ai răspuns.

Apoi Te-am chemat,
plecând genunchii,
în miez de noapte, când toate respirațiile iau pauză,
și m-ai auzit șoptit.

Te-am chemat și în toacă,
în clopot,
și mi-ai răspuns
cu cea mai densă ceață.

Și-apoi, deznădăjduit,
mi-am frânt genunchii,
m-am mistuit în necaz ca cenușa.
Abia atunci mi-ai răspuns,
Doamne.

Ai adunat tot mirosul de tămâie,
ai ascultat toate clopotele,
în sunet de toacă grăbită,
ai adus cu Tine toate nopțile nedormite,
toate pansamentele pentru genunchii mei plecați.

Și mi-ai spus:

„În tot acest timp,
am adunat toată armata de fapte
și-am venit să biruim războiul.”

Și-apoi ai adus, Doamne,
cel mai blând soare.
În urale de raze blânde,
s-a desfătat sufletul meu.

Am biruit cu Tine,
căci Tu m-ai auzit
de la prima șoaptă.