Programul se integrează în proiectul „Cursuri privind dialogul dintre Teologie, Filosofie şi Ştiinţă din perspectiva teologiei ortodoxe“, derulat în România, în intervalul martie 2011-martie 2013. Organizarea simpozionului, eveniment aflat sub patronajul Patriarhiei Române şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Universităţii Bucureşti, a fost asigurată în acest an de Centrul de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie şi Ştiinţă din Iaşi, Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Ştiinţă şi Filosofie din Bucureşti şi cu susţinerea Fundaţiei „John Templeton“ din SUA.

Lucrările ştiinţifice au fost susţinute de către 14 cadre universitare şi cercetători din Bucureşti şi Iaşi, din diverse specializări, într-o manieră personală. Auditoriul, însemnând 100 de cadre din învăţământul preuniversitar, profesori de religie sau filosofie, de matematică şi fizică, de chimie şi economie, de informatică, istorie sau literatură, a explorat, alături de lectorii invitaţi să susţină tematica simpozionului, o posibilă înţelegere, mai largă şi mai nuanţată, privind condiţia temporalităţii, aşa cum este ea prezentă în Ştiinţe, în Filosofie şi Teologie, şi posibilităţile pe care aceste domenii le propun pentru o receptare adecvată a vieţii personale şi comunitare.

Joi seara, 13 septembrie, a avut loc deschiderea simpozionului, cu prezentarea invitaţilor de către diac. asist. dr. Sorin Adrian Mihalache şi a mesajelor din partea Înalţilor Prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, conf. dr. Adrian Lemeni şi pr. prof. dr. Gheorghe Popa au citit mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi al Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Lucrările simpozionului au debutat vineri, 14 septembrie, sub auspiciile Sfintei Cruci, Sfânta Liturghie oficiată cu prilejul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci adăugând întregului eveniment o semnificaţie spirituală şi un cadru adecvat pentru tematica simpozionului. În lumina acestei sărbători, s-ar putea spune că premisa întregului dialog a deschis reflecţia privind timpul şi temporalitatea, către dimensiunea jertfei lui Hristos, a Crucii lui, care orientează temporalitatea spre veşnicia lui Dumnezeu.

Identitatea omului - între timp şi kairos

Lucrările primei zile au fost organizate în două sesiuni, cuprinzând câte patru prezentări fiecare. Expunerile, susţinute pe parcursul a 20 de minute, au fost urmate de o oră şi 20 de minute de discuţii.

Prima sesiune, moderată de prof. dr. Ştefan Afloroaei, a debutat cu Dimensiunea participativă a cunoaşterii şi a vieţii - un punct de vedere psihologic, o provocare lansată de Florin Caragiu, teolog şi matematician. Vorbind despre actualul reducţionism epistemiologic, dl Caragiu a evidenţiat faptul că, cel mai adesea, percepţiile construite în acest fel ratează omul. Spre exemplu, s-a constatat că, în mod frecvent, experimentul prin observaţia instrumentată reprezintă o metodă căreia îi scapă totuşi întregul, iar asta pentru că accentul se concentreză pe anumiţi indicatori sau variabile, dar se omite contextul acestora, cu nuanţe personale semnificative pentru acurateţea evaluării obiectelor de studiu. La urma urmei, legea dinamicii interioare variază de la o persoană la altă, ceea ce face ca omul să nu poată fi cuantificat în măsuri cantitative şi rigide. Acest fapt arată că metodologia experimentală sacrifică subiectivitatea pentru o obiectivitate ştiinţifică. În paralel, s-a adus în prim-plan problematizarea trecerii de la teoreticul „a şti“ la „a crede“, unde supraraţionalul credinţei constă în transfigurarea naturii omului, care nu anulează personalitatea sa, ci o împlineşte.

O altă faţetă a raţionalului secularizat o reprezintă economia actuală, pe această temă prof. dr. Costea Munteanu abordând „Timpul economic la orizontul mântuirii“. Premisa de plecare este tensiunea existentă, şi anume că „fiecare individ este mânat de voinţa să-şi împlinească scopurile cât mai repede posibil“. Cu alte cuvinte, timpul este foarte preţios pentru oricine, însă rata preferinţei de timp prezent variază în funcţie de maniera de raportare la resurse, în general, iar economia vede aici două tipologiii semnificative: consumatorul şi întreprinzătorul. Astfel, „acum“ devine timpul consumatorului, aflat sub presiunea unei temeri legate de incertitudinea celor viitoare, în timp ce antreprenorul este dispus să-şi asume riscurile în vederea câştigului, deci a bunurilor viitoare. Însă teoriile economiei omit să precizeze existenţa a două tipuri de agonisire - distructivă şi constructivă. De aceea, statutul întreprinzătorului îşi are un sens mai bine definit dacă introducem în discuţie modul cum alege să dispună de investiţii.

Cum devine o întrebare definitorie pentru dimensiunea psihologică, care acaparează întotdeauna atenţia publicului. Tema prof. dr. Ion Dafinoiu - Distorsiunea hipnotică a timpului: utilizări terapeutice - a provocat ulterior numeroase întrebări în cadrul dezbaterilor formale şi informale. Mai întâi, este de remarcat că psihoterapia relaxează mult semnificaţia acestei expresii, ce pare altminteri tehnică şi cu posibile conotaţii ezoterice. Sunt incluse aici, în mod obişnuit, în practica psihoterapeutică, toate episoadele de contemplaţie, de uimire, toate situaţiile obişnuite în care persoana este atentă, absorbită de un fapt interior sau exterior. Într-o astfel de transă (când persoana este absorbită de un fapt, când urmăreşte cu atenţie ceva, o anumită situaţie, pierzând întrucâtva imaginea de ansamblu), timpul este transgresat, iar secvenţa respectivă, care ocupă tot centrul atenţiei, e trăită ca o realitate integrală. În felul acesta, păstrând limbajul psihoterapeutic, s-ar putea spune că transele hipnotice nu depind doar de prezenţa unui specialist care să le inducă. Ele pot fi trăite zilnic, prin actualizarea unei alte realităţi (de exemplu vizionarea unui film, când spectatorii sunt absorbiţi de peliculă, şi devin ei înşişi parte din film, trăind la o intensitate comparabilă cu cea a personajelor). În acest loc, se justifică şi avertismentul cu privire la conţinutul acestor experienţe care ne copleşesc. Pentru că, în felul acesta, şi o secvenţă tare, dintr-un film thriller, poate induce o transă hipnotică, adică o stare în care spectatorul e copleşit de intensitatea evenimentelor şi uită complet de sine. Se iveşte firesc întrebarea dacă e nevoie de un filtru personal, care să ne împiedice să ne livrăm oricărei experienţe? Nu cumva, există şi riscul să ratăm prezentul sau realitatea în întregul ei, dacă preferăm, de exemplu, ancorarea prelungită, definitivă chiar, în ficţiunea jocurilor existente, de pildă, în spaţiul virtual?

Ultima prezentare a primei sesiuni i-a revenit conf. dr. George Bondor de la catedra de Filosofie, despre Memorie şi uitare. Între chestiunile importante, elocventă a fost şi divizarea memoriei pe trei paliere: în percepţia lumească, în perspectiva credinţei şi memoria care trezeşte sentimente, deci mai presus de simpla prezentificare a unor obiecte sau imagini. Astfel, devine esenţială raţiunea amintirilor, adică modul de receptare şi de re-invocare a ceea ce înregistrăm în memorie, plecând de la premisa Fericitului Augustin, că „memoria este pântecele sufletului“.

Cea de-a doua sesiune, moderată de prof. dr. Costea Munteanu, a debutat cu o perspectivă foarte interesantă adresată domeniului informaticii (lingvisticii computaţionale) „Ca să fie cu adevărat umoanoid, a afirmat prof. univ. Ştefan Trăuşan-Matu, robotul ar trebui să aibă şi conştiinţa că este muritor, asemenea omului“. Se poate sesiza că limbajul natural devine foarte greu traductibil prin inteligenţa artificială, iar ca simplu exemplu ne sunt metaforele şi figurile de stil, în general, care nu sunt prelucrate adecvat. Exemplul cel mai uşor de înţeles şi de verificat este aplicaţia google translate, în cazul unor expresii de genul celor amintite. Prof. dr. Ştefan Trauşan-Matu, a cărui prezentare s-a intitulat Timp, kairos şi cronotop în inteligenţa artificială, lingvistică şi teologie, a mai subliniat nevoia de timp petrecut în dialog, ca manieră de explorare, ca experienţă de cunoaştere, indiferent că ne referim la un dialog organizat, în forma unei colaborări, sau la discuţii, polemici sau completări, având ca reper o celebră zicere - „numai prin dialog putem pătrunde în celălalt“. Astfel, timpul este perceput ca o calitate, ca potenţial al aducerii veşniciei în clipa de acum şi devine kairos.

Practic, aşa cum sugera conf. dr. Adrian Lemeni într-o prezentare ulterioară, intitulată Sensul eshatologic al timpului, kairos-ul nu este altceva decât asumarea timpului în cheia virtuţii şi a cunoaşterii orientate către împlinirea vocaţiei de îndumnezeire a omului, un timp trăit plenar în dimensiunea iubirii, în contrast cu acel timp care ne stresează permanent din cauza egoismului însuşit - urmărirea obsesivă a propriilor interese: banii, puterea şi plăcerea. Pe acest fundal, se poate vedea mai desluşit cum sensul timpului este distorsionat printr-o raportare de tip „a avea“, în defavoarea lui „a fi“, un derapaj care caracterizează şi explică superficialitatea actuală care se opune dinamicii duhovniceşti, unde graba exterioară este înlocuită cu mişcarea interioară a spiritului: „opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“ (Ps. 45, 10).

În ce-a de-a doua sesiune a zilei de vineri, după expunerea domnului Adrian Lemeni, a urmat prof. dr. Anton Carpinschi, cu prezentarea unui text intitulat Conştiinţa sinoptică şi fiinţarea comprehensivă în orizontul temporalităţii, şi prof. dr. Nicu Gavriluţă, cu Ipostaze sociale ale temporalităţii interpretate din perspectiva metodei complexităţii nultidimensionale. În cuprinsul conştiinţei sinoptice, soluţia optimă corespunzătoare conflictului interior dintre sinele egoist şi persoana dezgolită de acest sine o reprezintă „asumarea participativă a failibilităţii umane“, asumare care, însă, se mişcă în sensul îndumnezeirii, de pnevmatizare a naturii interioare şi înconjuratoare şi care îşi atinge apogeul în spiritul comuniunii cu Iubirea Sfintei Treimi. Altfel spus, o „fiinţare prin participarea la Fiinţă“.

După cină, a urmat un dialog într-un cadru informal, moderat de diac. asist. dr. Sorin Adrian Mihalache. Avându-i în centrul atenţiei pe prof. dr. Ion Dafinoiu, prof. dr. Leon Zăgrean (specialist în neuroştiinţe, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti), prof. dr. Ştefan Trauşan-Matu, conf. dr. Adrian Lemeni, prof. dr. Costea Munteanu, publicul a provocat o dezbatere fecundă, în baza întrebărilor şi a completărilor care atingeau noi aspecte.

Revelaţia naturală în lumina cercetărilor ştiinţifice

Sâmbătă, 15 septembrie, a fost ultima zi de dezbateri a simpozionului. În cea de a treia sesiune, moderată de prof. dr. Ştefan Truşan-Matu, au fost prezentate câteva perspective ştiinţifice, filosofice şi teologice asupra temporalităţii.

În primă instanţă, prof. dr. Gelu Bourceanu a prezentat succesiv Timpul cosmologic, termodinamic şi biologic, perspectivă prelungită cu o scurtă trecere în revistă a noutăţilor din fizica recentă, expuse de diac. asist. dr. Sorin Adrian Mihalache în Reprezentări şi configuraţii ale timpului în fizică şi în filosofia fizicii. Se ştie că atomul conţine mai mult spaţiu decât materie, însă este vorba despre un vid plin de energie. Analog, omul are în interioritatea lui spaţiul şi timpul, care îi sunt constitutive trupului său. Chestiunea se apropie întrucâtva de ceea ce afirma prof. dr. Ştefan Afloroaei în Finitudine şi experienţă a temporalităţii, anume că „omul este timp, şi nu în timp, datorită experienţei personale“. Fizica, a afirmat diac. Sorin Mihalache, indică într-un fel acest lucru, întrucât spaţiul este interior materiei, interior fiecărei particule care ne compune.

Dar şi biologia ne arată că timpul este interior fiecărei celule, după cum a afirmat prof. dr. Leon Zăgrean, cercetător şi fondator al Primului Laborator de Neuroştiinţe din România. Aceasta pentru că ritmul proceselor biologice este dat de unele mecanisme care nu ţin seama de maniera psihologică de percepere a timpului. Acest fapt, a afirmat prof. dr. Leon Zăgrean, face ca raportarea la cronotop să nu se realizeze doar prin intermediul simţurilor, întrucât „există un ceas propriu al fiecărei celule“. Pe de altă parte, analiza filosofică atentă a receptării timpului scoate la iveală o eroare încetăţenită, anume impresia că noi stăpânim timpul uzual. De fapt, într-un anume sens, timpul ne subjugă sieşi, şi singura formă de a ieşi de sub auspiciile timpului cronos (al clipei goale, care trece) este orizontul experienţei unui timp îmbogăţit de spirit, anume kairos-ul - cel care iese ulterior de sub legile temporalităţii, prin caracterul său transcedental.

În Timp şi temporalitate în experienţa liturgică, pr. prof. dr. Gheorghe Popa a prezentat posibilele conotaţii atribuite timpului, în corelaţie cu pătimirile noastre lăuntrice, în funcţie de asumarea acestora ca pe o înaintare în cunoaşterea de sine, a lumii, a lui Dumnezeu, sau ca o permanentă eschivare. În ultimul stadiu amintit apare pe fundal o frică omenească, o laşitate, care preferă să renunţe la confruntările ascezei personale şi, astfel, iese din timpul slăvitor. La polul opus, frica de Dumnezeu, tocmai pentru că izvorăşte din iubire (teama de a nu-L întrista pe Cel Iubit cu vreo mostră de egocentrism care ar trăda iubirea Lui), se situează în timpul slăvitor. Însă, experierea timpului în spaţiul liturgic nu are o mişcare liniară, iar asta pentru că dinamica omului comportă diferite fluctuaţii, salturi şi comportări neliniare, sub forma căderilor şi a ridicărilor din viaţa duhovnicească. În concordanţă cu descoperirile din fizica recentă, se poate spune că timpul, mai exact omul-timp, este în stare să actualizeze în sine veşnicia, prin conlucrarea cu harul, deci să devină om-Veşnicie, adică om îndumnezeit. Mai concret, sinergia dintre puterea harică şi voinţa activă a omului conduce la o însuşire creatoare a timpului, când omul sfinţeşte timpul secularizat şi îl reiterează prin propria trăire în ritmul primordial.

Ieşirea din timp în perspectiva sfinţeniei

Sesiunea a patra şi, practic, ultima a celei de a V-a ediţii a simpozionului, moderată de pr. prof. dr. Gheorghe Popa, a surprins o abordare a temporalităţii în lumina gândirii neptice şi a teologiei contemporane, aşa cum este ea prezentă în opera părintelui Dumitru Stăniloae. Consideraţiile privind timpul şi veşnicia în gândirea patristică au fost expuse şi explicitate de lect. dr. Marin Bălan, în deosebi prin prisma nuanţelor de ordin lingvistic din greaca veche. Spre exemplu, ðñïïäïæ, tradus ca ieşire (din timp), consemnează în om perfecţiunea pe care Dumnezeu i-o dăruieşte, sub formă de bunătate sau alte atribute divine, conform scrierilor Sfântului Dionisie Areopagitul. Se poate sesiza că această optică se regăseşte în exprimarea profetică din Sfânta Scriptură: „Atunci mi S-a arătat Domnul din depărtare şi mi-a zis: «Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa. Din nou te voi pune în rânduială, fecioara lui Israel, din nou te voi înfrumuseţa cu timpanele tale şi vei ieşi la hora celor ce se veselesc»“ (Ier. 31, 3-4). În aceeaşi direcţie de gândire, Relaţia dintre timp şi eternitate în teologia părintelui Stăniloae, susţinută de pr. prof. dr. Ştefan Buchiu, decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, a prezentat timpul ca posibilitate de auto-depăşire, ca formă în care viitorul schimbă trecutul şi îl repară. Perspectiva sfinţeniei şi implicit a veşniciei, prezente în teologia ortodoxă, îşi pune amprenta asupra modului de a fi al omului, care nu se lasă copleşit de propriile patimi şi înfruntă prin curaj duhovnicesc comoditatea omului vechi, aflat sub lege şi fără de lege.

În încheierea abordărilor asupra temporalităţii, s-a constatat faptul că demersurile ştiinţifice, cele din Economie, Informatică, Fizică sau Psihologie, dar şi cele prezente astăzi în câmpul neuroştiinţelor sau în modelele explicative ce utilizează abordări sociologice, evidenţiază constatări importante, cu aderenţă foarte bună la înţelesurile spirituale ale vieţii. În felul acesta, se dovedeşte că dialogul poate răspunde nevoilor actuale ale omului şi ale societăţii. Deschiderea reciprocă şi cooperarea în câmpul cunoaşterii reprezintă abordarea care poate însuma şi lumina contribuţiile ariilor de cercetare, fie că este vorba despre datele ce privesc universul fizic, câmpul social sau spaţiul interior persoanei. Deschiderea disciplinelor şi dialogul persoanelor, care fac posibilă această deschidere, pot lega direct şi într-un mod edificator datele cercetărilor minuţioase de situaţiile concrete ale vieţii şi, mai cuprinzător, de condiţia spirituală a vieţii omeneşti.

Următoarea ediţie a Simpozionul Naţional „Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie“ va avea ca temă una dintre provocările majore ale contemporaneităţii: „Libertate şi comuniune: implicaţii sociale. Abordare ştiinţifică, filosofică şi teologică“.

După sesiunea de dezbateri aferentă ultimelor prezentări, programul a continuat cu o drumeţie la cabana Fântânele. Participanţii la Simpozion au ostenit la drumeţia de munte, fiind răsplătiţi, la coborâre, cu un foc de tabără şi o agapă generoasă la Centrul Cultural Pastoral de la Durău.

Simpozionul s-a încheiat duminică, într-o notă de simetrie, prin participarea la Sfânta Liturghie, oficiată în cadrul Mănăstirii Durău. În felul acesta, zilele destinate dialogului şi hrănirii cu înţelesuri filosofice, ştiinţifice şi teologice au fost cuprinse în timpul liturgic cu care am început şi am sfârşit întregul program, sporind semnificaţia simbolică a evenimentului. În ultimă instanţă, între cele două experienţe de transfigurare a timpului şi a cunoaşterii s-au situat toate eforturile de dialog şi de îmbogăţire edificatoare.

În final, s-ar putea spune că momentele cele mai reuşite ale întâlnirii au arătat asemeni unei coincidenţe fericite şi destul de rară astăzi, între tensiunea întrebărilor, bucuria deschiderii şi cunoaşterea edificatoare. De pe urma acestor momente, rămâne, de asemenea, şi amintirea frumoasă, ce cuprinde deopotrivă invitaţii şi participanţii, maicile şi părintele obştii Mănăstirii Durău. Bunăvoinţa şi dragostea părintelui Hariton şi a maicii stareţe, a tuturor ostenitorilor care au arătat ospitalitate caldă şi atenţie frăţească. Pregătirile cu grijă, slujbele luminoase, în ritmul discret şi profund al vieţii monastice, toate au sporit frumuseţea zilelor petrecute aici. Ambientul extraordinar, priveliştea Ceahlăului, pădurea verde, cerul albastru şi aerul tare al muntelui au deschis în suflet şi în mica noastră comunitate orizonturi şi punţi de comunicare, într-o experienţă autentică a timpului, în drumul nostru către veşnicie. (Marta Grădinaru şi diac. Sorin Mihalache)