Sportul, în România, este un fenomen ce atrage mase. Iar fotbalul este supranumit "sportul rege", tocmai pentru popularitatea de care se bucură. George Ogăraru ne-a vorbit despre adevăratele valori din viaţa unui fotbalist, poate atipic pentru domeniul în care s-a consacrat: familist convins, creştin practicant şi filantrop.

Sunteţi un sportiv care a obţinut numeroase performanţe în fotbalul românesc şi internaţional. Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce visează la o carieră sportivă, în condiţiile în care presa de specialitate promovează mai mult non-valorile şi mondenităţile? Care sunt adevăratele valori ale vieţii lui George Ogăraru?

George Ogăraru: Într-adevăr, pot afirma cu bucurie că am reuşit să ating un bun nivel profesional, deşi nu am fost jucător de fotbal cu calităţi ieşite din comun, însă cu ajutorul lui Dumnezeu am putut suplini, prin muncă, acestea.

A fi sportiv, în sine, reprezintă un mare avantaj, însă "pachetul" ce vine odată cu recunoaşterea publică poate fi greu de cărat. Într-un mediu în care tentaţiile aleargă după tine chiar şi la locul de muncă, trebuie să ai bine stabilit traseul încă de când ai plecat de acasă. Este adevărat că mass-media promovează non-valorile, însă observ că din ce în ce mai mulţi tineri se dau la o parte din calea acestui tip de informare. Am avut plăcuta surpriză ca de-a lungul carierei să întâlnesc sportivi de renume internaţional care îşi bazează viaţa pe valori puternice şi simplitate! Tinerii noştri să ştie că la acest nivel "se poartă" cultura, valorile, viaţa de familie, şi nu doar ceea ce ni se vinde în presa de specialitate; şi i-aş sfătui să vadă fotbalul ca pe o artă, nu mai mult. Celelalte vin de la sine, inclusiv banii. Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.

Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?

Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil. Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi. În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul. Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ. Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei. Continuarea interviului, în Ziarul Lumina.