Când alegi să nu mai fugi de tine negând suferinţa copilului care ai fost, şi nici să mai cauţi compensaţii în fel de fel de dependenţe, şi nici să te mai „răzbuni” pe cine știe ce „ţap ispăşitor”, niciodată vinovat pentru suferinţa ta trecută, totul se schimbă în viaţa ta. Iar dintre primele schimbări, cea mai copleşitoare este o anumită îndrăzneală, o mai mare libertate a acestui copil de a se apropia de tine cea care eşti acum.

Copilul respins, negat, abuzat chiar şi de tine prin felul în care te raportai la el, vine acum către tine, către conştiinţa ta, pentru că are încredere că va fi iubit şi nu răzbunat. Că va fi mângâiat, şi nu recompensat. Că va fi ajutat să-şi recapete părinţii şi să-i iubească aşa cum a dorit atât de tare inimioara lui!

Iertarea şi binecuvântarea ta nu sunt o scormonire masochistă a trecutului, ci o trăire în har a viitorului posibil numai în şi la Dumnezeu, a viitorului în care tu şi mama ta şi tatăl tău veţi fi una în iubirea lui Dumnezeu. Iertarea ta este naşterea voastră întru această bucurie. Dacă nimeni nu se îndură să se lepede pe sine ca să poată lucra cu Domnul la această naştere, acel viitor va fi „după voia noastră” (cum spune părintele Rafail), adică tot o „scrâşnire a dinţilor” pentru ne-dreptatea noastră pătimită ca victimă sau agresor... Să nu fie!

(Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, Editura Doxologia, p. 136-137)