Nu este necesar să fugim după timp ca să-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge înspre noi. Fie că ești atent la următorul minut ce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine. Viitorul, orice ai ști despre el, va deveni prezent, așa că nu este nevoie să încerci să sari din prezent în viitor. Putem să așteptăm firesc la lucrul acesta să se întâmple, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici și totuși să ne mișcăm în timp, fiindcă timpul este cel care se mișcă. 

Trăiești în această situație atunci când ești într-o mașină sau în tren și stai în scaun și, dacă nu conduci, te uiți pe geam; sau poți citi, te poți gandi, te poți odihni, și totuși trenul aleargă, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de stația următoare sau stația de destinație, va fi prezent. 

Greșeala pe care o comitem deseori față de viața noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru - oarecum asemenea celui care se zorește să ajungă în ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanța dintre Londra și Edinburgh va fi redusă în felul acesta. 

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 108)