Mai pot purta astăzi un dialog onest cu mine sau cu cel de lângă mine? Ce să fac pentru a avea tăria de a mă spune aşa cum sunt fără a mă teme că voi fi judecat? Cum să îmi lărgesc sufletul pentru a-i face loc celuilalt în viaţa mea? Cum mă pot clădi frumos pentru timpul de acum şi pentru veşnicie? Acestea sunt unele dintre întrebările la care noi, tinerii implicaţi în Proiectul „Tinerii în dialog”, desfăşurat de Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Români - filiala Iaşi, în nouă licee ieşene, căutăm răspuns.

Drumeţia a fost o provocare dintru început deoarece majoritatea dinte noi nu ne cunoşteam, decât câte doi, trei. De când ne-am întâlnit, în zorii zilei, în faţa Catedralei Mitropolitane ne-am întrebat de ce a rânduit Dumnezeu să ne aşeze împreună timp de două zile în această formulă. Minunată este lucrarea Lui. Experienţele prin care am trecut împreună ne-au ajutat să aflăm multe despre noi şi despre cei care au devenit prietenii noştri, să ne bucurăm de frumuseţea muntelui şi să ne dăm seama de unele plusuri şi minusuri ale noastre.

Drumeţia a început cu închinarea la moaştele Sfântei Cuvioase Parascheva, o tânăra ca şi noi, dar care a înţeles repede că viaţa trece grabnic şi a folosit bine timpul, astfel că astăzi poate ajuta tuturor celor care sunt în căutarea Adevărului. Prima noastră oprire a fost la Cetatea Neamţului, construită de Petru I (1375-1391),  primul domn din dinastia Muşatinilor, şi întărită de Sfântului Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504) şi de Vasile Lupu (1634-1653). După un tur al cetăţii îndrumaţi de un ghid foarte bine pregătit, care ne-a introdus în atmosfera epocii medievale, am făcut şi un joc de cunoaştere, pentru a afla mai bine cine sunt colegii noştri de călătorie.

Ajunşi la poalele Ceahlăului, am prins puteri noi după masa servită la maicile de la  Mănăstirea Durău. A urmat urcuşul pe unul dintre cele mai grele trasee ale Muntelui Ceahlău. Drumul a fost greu şi anevoios, dar a fost un bun prilej de a ne testa limitele trupeşti şi sufleteşti. Ţinta finală a urcuşului a fost Cascadă Duruitoarea, situată la o altitudine de 1250 metri. Drumul de întoarcere a fost şi el „întortocheat” şi frumos, cu rătăciri şi lumini. Înnoptându-se ne-am aprins lanternele de la telefoane pentru a ne orienta, iar lumina lor se asemăna cu lumânările aprinse în noaptea de Înviere. A răsunat frumos şi cântarea Hristos a înviat! Cerul şi-a trimis şi el lumina sa prin multitudinea de stele ivite printre brazii falnici. Am înţeles că aceasta înseamnă să fii tânăr: să cobori şi să urci, să cânţi, să fii înconjurat de prieteni, de te rătăceşti, apoi să te regăseşti, să fii acoperit de stele, să cauţi drumul cel bun prin întuneric, ghidat de lumina ta şi a altora, dar mai ales de credinţa în mila lui Dumnezeu că vei ajunge la destinaţia cea bună. Ştim acum că este nevoie de un călăuzitor bun pentru „a răzbi la Lumină”.

După cină, am gustat puţin şi din tihna slujbei de seară de la mănăstire, iar apoi, la Casa Pelerinul unde am fost cazaţi, am urmărit filmul Războiul lui Tom Hart - un film despre onoare, jertfă şi curaj. Discuţiile şi împărtăşirea de gânduri ce au urmat vizionării filmului, deşi s-au lungit puţin spre miezul nopţii, au ridicat întrebări: Suntem cu adevărat demni? Cât ne costă un compromis? Am curajul să spun adevărul? Prietenii mei mă arată aşa cum sunt, îmi spun adevărul chiar dacă acesta uneori doare? Ce jertfesc eu pentru formarea mea ca om de caracter? Mă iau cu adevărat în serios? Răspunsurile au fost multe dar şi întrebările care încă nu şi-au găsit răspuns, sau nu au fost încă rostite.

Ziua de duminică începută prin Sfânta Liturghie la mănăstire a fost un timp de mulţumire pentru darul de a fi împreună, tineri din licee diferite, cu daruri diverse, în căutare de frumos şi sens. După agapa frăţească de la trapeza Mănăstirii Durău, am purces spre Iaşul nostru drag. În drum spre casă am făcut un popas de rugăciune la Mănăstirea Sihăstria Neamţului, loc de sălăşluire al marilor duhovnici ai neamului: părinţii Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, al căror duh, amintire şi învăţături sunt încă vii în inimile poporului nostru.

Am reuşit cumva, prin această drumeţie, să descoperim comoara de nepreţuit pe care o ascunde prietenia, să înfruntăm prejudecăţile şi astfel, să rămânem faţă în faţă cu minunea pe care Dumnezeu a sădit-o în cel de lângă noi. Au fost două zile pline. Acum cred că este adevărată afimaţia unuia dintre noi că: „Parcă mi-am trăit toată viaţa într-o zi; am întâlnit şi urcuşuri, dar şi coborâşuri”! (Mihai Pelin şi Maria Pâslaru, voluntari ATOR Iaşi)