Să te atingi de poala hainei lui Dumnezeu, iată firescul vieţii şi motivul posibil al cozilor interminabile la Sfintele moaşte, mai ales toamna. Ce sunt altceva moaştele de sfinţi, astăzi, decât poala hainei lui Dumnezeu. Iată-l pe Dumnezeu îmbrăcat în sfinţii Lui. De aceea nu poate fi văzut. Ar fi o adevărată blasfemie să îndrăzneşti să-L dezbraci pe Dumnezeu (de sfinţii Lui). Mulţi s-au încumetat s-o facă şi au sfârşit rău. Ei sau urmaşii urmaşilor lor.

Cel mai important împrumut pe care-l facem în viaţă este cel smuls cerului, prin fiecare gând curat, prin fiecare adiere a inimii, prin fiecare rugăciune simplă dar adâncă, prin fiecare îndemn frumos, prin fiecare faptă şi înfăptuire.

Soborul (adunarea) îngerilor nu mai este obiect al cultului, ci subiect al închinării noastre. Noi, oamenii, creştem şi ne înmulţim necontenit şi binecuvântat, umplem pământul şi-l supunem (Facere 1, 28), dar nu mai reuşim decât uneori, în sfinte sărbători, să ne adunăm; îngerii nu se înmulţesc, dar iată ne dau pildă de adunare întru priveghere, copleşiţi de miez, întru odihnă şi în foc mistuitor.

Când eram copil, întrebat fiind ce vreau să mă fac în viaţă, răspundeam fără echivoc: înger! Răspunsul meu tulbura, născând nedumerire: cum, înger, de ce?! Odată, părinţii chiar au fost îndemnaţi să mă determine către un alt gând de viitor: tâmplar, strungar, medic, ofiţer, profesor, ceva, orice mai aproape de categoria om al muncii! Eu mă încăpăţânam, voiam să îmi crească aripi, să zbor, s-ajung în viaţă primul înger şi gata. Nu înţelegeam ce este absurd în dorinţa mea. Acum, recunosc şi tac, nu mai am acel elan, acea bucurie, acea nevinovăţie. Întrebarea şi răspunsul care mi-au definit copilăria, devin acum ale soborului: când ne mai putem lăsa atinşi de aripa îngerilor, de aripa acelor fiinţe uimitoare şi nemuritoare? Încercăm un răspuns: oridecâteori mai admirăm cerul (îngerii fiind apărători ai acestuia), oridecâteori mai vizionăm o piesă de teatru, un film, sau, mai ascultăm un concert (îngerii fiind purtători de lumină), oridecâteori ne spovedim şi ne împărtăşim (îngerii fiind părtaşi ai tainelor), oridecâteori mai citim o carte bună (îngerii fiind adevăraţii tălmăcitori ai Voii lui Dumnezeu) şi oridecâteori ne mai rugăm (îngerii fiind slujitorii bunelorvestiri). În rest, citându-l pe Nichita, să nu uităm că vorba arde, verbul putrezeşte, iar cuvântul nu se mai întrupează ci se destrupează!

(În parohia mea am găsit un obicei la care ţin şi nădăjduiesc a nu se pierde. De Praznicele caselor, în special Sf. Parascheva, Sf. Dumitru, Sf. Arhangheli, Sf. Nicolae, Sf. Ion, preotul însoţit de cântăreţul bisericesc merg, în ajun, să citească cinişoara. Oamenii aşteaptă în jurul unei mese pe care se află doi colaci. Se pomenesc viii, se ridică primul colac, se cântă Bogaţii au sărăcit..., se pomenesc morţii, se ridică al doilea colac şi se cântă Veşnica pomenire . Apoi, colacul pentru vii, stropit cu vin, este dat de către preot fiecărui membru al familiei pentru a fi sărutat, după dialogul: Hristos în mijlocul nostru?, întreabă preotul, este şi va fi, răspund enoriaşii.)

Într-o lume ca aceasta, omul care-şi refuză îngerul ocrotitor cade într-o cumplită plictiseală, în acel căscat mare cât lumea, ce va naşte anticrişti(Dostoievski), uitând ceea ce este esenţial în viaţă, adică ceea ce este alb. De aceea, limba română are acest teribil sinonim, căscat, pentru un om uituc.

Tocmai soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este sărbătoarea sfântă care ne face să nu uităm, în fiecare început de brumar, că toamna este posibila Haină a lui Dumnezeu.