Suntem în Miercurea din Săptămâna a doua după Paști. La cântarea Laudelor, o stihiră a Mucenicilor ne spune simplu, amintindu-ne în ce mod Hristos Domnul, în Duhul Sfânt, lucrează prin sfinți: „Pe voi, prealăudaților mucenici, nici întristarea, nici strâmtorarea, nici foamea, nici prigoana, nici biciuirile, nici furia fiarelor, nici sabia, nici focul cel amenințător n-au putut să vă despartă de Dumnezeu; ci pentru dragostea cea către Dânsul, mai vârtos luptându-vă, ca și cum ați fi fost în trupuri străine, ați uitat de fire, nesocotind moartea; pentru acesta, după vrednicia ostenelilor voastre ați primit plată, și moștenitori ai împărăției cerurilor v-ați făcut. Deci, ca cei care aveți îndrăzneală către Iubitorul de oameni Dumnezeu, cereți pace lumii și sufletelor noastre mare milă”. E minunea împlinirii împreună-lucrării omului cu Dumnezeu. De care uită cam toți care se cred ori cred că sunt mai importanți decât Însuși Dumnezeu. Cuvântul textului liturgic ne aduce aminte de Evanghelia zilei care spune asemenea Domnului către iudeii care veniseră la Dânsul: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez.” Arătând de fiecare dată cum locuiește Binele în făptuirea noastră. Fără forțări de sens, fără publicitate, în Lumina smereniei ce se împlinește în bucuria împreună-slujirii omului cu Dumnezeu. 

Lecția Întrupării se împlinește în Înviere și Înălțarea la Cer. Și așezarea de-a dreapta Tatălui. Unii socotesc aceasta – există teologii întregi cu „scenarită” cronicizată prin lipsa de luciditate – drept o retragere a lui Dumnezeu din lume. Ca și cum s-ar putea rupe „instituțional” de lumea căreia i-a dat viață, pe care o guvernează cu fidelitatea din legile ei fizice, numite cu ușurință naturale, ori o conservă tocmai prin adaosul de iubire prin care ține vie viața lumii. Spre deosebire de noi, acoliții lui „eu pot”, Domnul Hristos mărturisește: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele pe care le face Acela, pe acelea le face și Fiul întocmai”. Iar principiul prin care se oglindește în Fiul lucrarea Tatălui nu este nevoia de dominare ori puterea care caută dominație și se așează pe spumele urii, ci este iubirea. Pentru că, spune Fiul, „Tatăl iubește pe Fiul și-I arată toate câte face”.  Această oglindire a voii Tatălui în slujirea Fiului nu este o construcție care domină omul, ci îl face părtaș Dumnezeieștii slujiri. E taina cel mai greu de priceput pentru cei care se cred stăpânii altor oameni. Prin minunatele parabole, Domnul Hristos caută vindecarea omului ce-și vede moartea la vremea când visa lărgirea hambarelor ori a celui care în purpură și vizon – visând, așadar, la măriri lumești mai degrabă ale politicii ce subjugase neamul lui Israel – primește lecția cea mai grea. Lecția morții în care nimic din ce visăm pe pereții verzi ai notorietății sociale nu are trecere prin grila exigentă a Judecății de Apoi.

Hristos-Domnul primește Judecata ca un dar al Crucii. Știm deja perspectiva Evangheliei căci „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”. Ea devine „activă” prin cruce, acolo unde Hristos Domnul ține partea noastră prin cuvintele: „Tată nu le socoti acesta!”, dar parcă și mai mult prin cuvintele „Săvârșitu-s-a!” când arată împlinirea trimiterii sale în mijlocul omenirii fără omenie. Recunosc că, deseori ascultând inepțiile puse în seama lucrării lui Dumnezeu în lume ori interogația lipsită de predicat logic: „Unde este Dumnezeu când suferă copii, când mor cei bolnavi de cancer ori când se pornește un război...”, îmi vine să urlu de neputință. Cum să nu-L vezi pe Cel care este Lumina în mijlocul beznei alcătuite din orgoliul și necredința noastră zdrăngănitoare? Apoi, îmi aduc aminte de cuvintele Evangheliei acesteia: „Căci, precum Tatăl înviază pe cei morți și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cărora voiește. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl Care L-a trimis. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce  ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață”. Acum înțelegeți? Judecata lui Hristos nu ne cheamă la pedepsire, ci la ascultarea care nu ne mai trece prin judecată. E judecata Iubirii Întrupate, prezentă în toți porii Trupului Său tainic care este Biserica.

Când ascult plângerea tăcută a copiilor în saloanele de spital, ori privesc groaza din ochii părinților când pare – uneori așa și este – că nu mai este nimic de făcut pentru viața micuților îmi aduc aminte de cuvintele acestea: „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață”. Nu știu o descriere mai corectă a copiilor care își așteaptă vindecarea, care asumă boala drept un joc între ei și Dumnezeu despre care ei știu că-i iubește. Ei ascultă și cred. Știu că judecata pentru ei a fost suspendată de dragostea Mântuitorului. Pentru noi, adulții, lucrurile nu sunt așa dintr-un singur motiv. Noi credem mai degrabă în oameni decât în Dumnezeu-Omul, credem mai degrabă în telefoane decât în brațele Lui întinse și „încuiate” pe Cruce. Și ratăm suspendarea Judecății pentru că Îl judecăm pe Cel Care nu poate fi judecat uitând de suferința Lui cu fiecare dintre noi. Fiindu-i încredințată de tatăl, Judecata a ales să ne iubească, să ne țină partea. Recunosc că e sensul adânc al așteptării Cincizecimii. Să vină Duhul Sfânt și să înțelegem mai cu adevărat!