Iată cât este de cumplită iubirea de sine, atât este de păgubitoare orbire ca aceasta, care încet şi fără nădejde de trezire duce la groapa pierzării şi goleşte omul de toate bunătăţile. Şi, deşi sunt lesne îndemnătoare către acestea, nu tinereţile sunt pricina lor, ci nesfătuirea, voia proprie şi uitarea de sine; că de ar fi fost tinereţile pricinuitoare unora ca acestora, toţi ar fi fără de ştiinţă, neîngrijindu-se de sine, neştiutori şi nepurtători de grijă. Şi de va gândi cineva că tinereţile sunt pricina răutăţilor, aceea e hulă şi neştiinţă; pentru că tinereţile nu sunt nici bune, nici rele. Fiecare poate să dobândească obiceiuri bune şi să lucreze fapte de folos, să se îndrepteze la cele bune şi alese şi poate fi multora pildă; pentru care pricină calea bărbatului în tinereţe este neştiută.

Deci, tot cel care va vrea să fie mai bun, dator este să urmeze celui mai bun, şi să se depărteze de voia sa proprie şi de iubirea de sine; şi toate lucrurile şi faptele sale cu deadinsul să le cerceteze şi mai ales să se cunoască pe sine şi pururea să ia aminte la aceasta: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în tinereţile tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa (Eclesiast 11, 9).

(Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Povățuiri creștine pentru tineri, Editura Anastasia, București, 2001, p. 8)