Mântuitorul Hristos este plin de neprevăzut. De aceea fascinează şi azi la modul infinit minţile finite ale oamenilor, şi aceasta pentru că este Dumnezeul-Om, iar nesfârşitul iubirii Sale pentru ei nu poate fi descifrat cu inima nici într-o veşnicie.

De data asta, vorbeşte într-o pildă despre bunăstare. Despre bucuria unui rod bogat, pe înţelesul nostru carieră, casă, maşină, conturi în bancă, ce mai, bani albi pentru zile negre (dacă vor fi...). Spre deosebire de alte parabole, aceasta este printre puţinele în care nu există happy-end. Pilda se termină cu moartea definitivă a omului putred de bogat, putrezind între roadele sale.

De la bun început trebuie să menţionăm o realitate universal valabilă pe care oamenii o uită de la Facerea lumii încoace şi din care decurge eşecul nostru ca fiinţe nemuritoare. Totul este al lui Dumnezeu. Toată materia, sufletele, întreaga creaţie este darul lui Dumnezeu pentru noi. Orice abatere de la această axiomă a universului generează rătăcire, înstrăinare, alipire de dar şi uitare a Dăruitorului. Omul începe să-şi zidească cazemate şi să-şi sape tranşee – făcute din materie, împrejurul său, pentru a-şi alimenta egoismul şi a-L scoate pe Dumnezeu afară din viaţa lui. Astfel, orice pronume posesiv este o volută lexicală a căderii în păcat. „Al meu” e o aproximaţie fiinţială, o aporie a minţii şi o moarte a iubirii din noi.

Creatorul tuturor bunătăţilor lumii nu se întristează de bunăstarea noastră – culmea, El ne-a dăruit-o cu multă milostivire şi cu îndurări, conştient şi urmărind cu discreţie şi subtilitate de părinte cum ne vom bucura. El se bucură de bucuria noastră cum se bucură mama de zâmbetul copilului înfulecând o ciocolată. Bucuria este starea de a fi a veacului viitor, atmosfera raiului, design-ul interior al eshaton-ului. Aşadar toată dărnicia lui Dumnezeu nu este pricină de austeritate, de încruntare valorică şi de tristeţe, ci de mulţumire şi de lumină. Însă mulţumirea şi lumina nu se pot dezvolta în întunericul singurătăţii ego-centrice, nu-ţi poţi spune mulţumesc ţie, ci Altuia, nu aprinzi lumina şi o pui sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă.

Darul bogat al Ziditorului trebuia să devină izvor de îndurări în zidirea Lui. Rodirea nemeritată trebuia împărţită şi celor sărmani. Preaplinul iubirii dumnezeieşti, manifestat în făpturi trebuie împărtăşit, împărţit între oameni. Altfel, darul devine furt, răpire samavolnică şi îndepărtare de Izvorul cel pururea curgător al darurilor.

Mă mai urmăreşte un gând: expresia celui procopsit cu bogăţii ale Altuia. „Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi”. În aceste cuvinte se vede cum se strică mintea celui care cade în dependenţa de materie. Vrea mereu mai mult şi aceasta cu preţul stricării de sine, ruinării bunei măsuri şi realismului duhovnicesc (adică de la Duhul Sfânt). Stricându-şi hambarele minţii pentru a primi tot mai multă materie, omul se umflă ca un balon (şi la propriu) şi următoarea mutare este spargerea sa.

Deviza unei majorităţi a gândirii occidentale antice: „Edite, bibite, post mortem nulla voluptas” este de fapt dictonul programatic al căderii, celebrarea iadului interior şi risipirea umanităţii printre rezidurile materiale pe care le emite. Scriptura este clară: „Suflete al meu, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. În aceste cuvinte, se vede absurdul hrănirii sufletului cu mâncare, foamea imensă de fapt a acestuia şi moartea sa din cauza foametei de duh. Dumnezeu nu respinge hrănirea, căci ne dăruieşte Hrana cea veşnică, Euharistia. Nu este împotriva băutului, căci Apa cea vie a Duhului ne-o dăruieşte mereu. Veselia cea adevărată e mereu primită de la El. Însă toate sunt pentru a aduce lumină în univers, pentru a ne bucura împreună de milostivirea Vieţii.

Acum câţiva ani mă aflam la o spălătorie, unde băieţii zeloşi mai îndepărtau cu pulverizatorul de apă ceva bucăţi de vopsea de pe maşina mea veche. Aveam un Golf 3 vechi, cu două uşi, cu o gaură mare în podea pe unde mai acceleram cu piciorul în clipele de incertitudine fiinţială. Eram fericit, maşina mergea de la A la B, aveam chiar şi un casetofon Roadstar de plastic care emitea obosit melisme unice gen Vassilikos. În rest, căldură (spirituală), mârâituri ale motorului şi economie de carburant. Deodată, din norul de apă pulverizată am zărit o enormitate vişinie, cum se strecoară fără sunet pe lângă balonul meu albastru. Era un Touareg nou-nouţ, full option, spălat, dar care venea să-şi facă toaleta zilnică. Din el coboară plicitisit un fost coleg de teologie, acum om de afaceri prosper. Mă vede, mă ia în braţe, bucuria unei revederi neaşteptate.

După câteva fraze de complezenţă, ajungem la maşini. Eu îi laud tancul urban, mă uit curios la bord... Şi-mi spune cu o sinceritate unică: „Nu-i cine ştie ce. Am vrut o maşină modestă, ceva de bun simţ. Nu mă arunc la „maşini adevărate”. Vreau discreţie (?!). Bentley, Ferrari, mă plictisesc”. Am făcut ochii mari, am dat din cap aprobativ, privind cu coada ochiului la bijuteria de două tone din spatele lui şi mi-am făcut Cruce cu limba.

Întrebarea fundamentală este pentru mine şi aş vrea să v-o puneţi şi voi:

Cât timp, prosperitate, daruri de la Dumnezeu, sănătate etc. mi-ar trebui ca să ajung să gândesc ca el?