Preacuviosul Nil Sorski spune că cel ce se roagă în auz şi cu gura, fără luare aminte, se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu.

„E ciudată dorinţa ta, frate! Tu vrei să te audă Dumnezeu, când tu însuţi nu te auzi?”, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, împrumu­tând cuvintele de la Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei. Iar acest lucru se întâmplă întocmai cu cei ce se roagă cu gura şi cu vocea, fără luare aminte; ei până într-atâta nu se aud pe ei, până într-acolo îşi îngăduie risipirea şi aşa de mult se îndepărtează cu gândurile de rugăciune spre obiecte străine, încât, nu arareori, se întâmplă să se oprească pe neaşteptate, uitând ceea ce citesc; sau încep să spună, în locul cuvintelor rugăciu­nii citite, cuvinte din alte rugăciuni, cu toate că înaintea ochilor lor cartea este deschisă.

Vai! Cum ar putea Sfinţii Părinţi să nu ocărască o ast­fel de rugăciune fără luare aminte, vătămătoare, nimicită de risipire!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu, Editura Pelerinul, Iaşi, p. 13)