Unii Sfinți Părinți vorbesc de o sfâșiere a sufletului în momentul trecerii prin Vămi: demonii rup, destramă substanța spirituală a sufletului, dar numai acea parte înrobită păcatului, acea parte din suflet care reflectă nimicul. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Sufletul este tras și sfâșiat pe măsura relei familiarități pe care a câștigat-o cu diavolii, prin mijlocirea vreunei patimi“. Dar cum pot demonii destrăma și sfâșia sufletul? Tot Sfinții Părinți spun că sufletul omului este precum ceara, materie care poate fi imprimată, poate fi modelată. Apelând la o analogie, spunem că așa cum ceara este făcută din polenul florilor, tot așa și sufletul este alcătuit din polenul virtuților. Dumnezeu creează sufletul ca pe o substanță subtilă purtând chipul Său. Ori, Dumnezeu fiind Adevărul-Binele în sine, înseamnă că și sufletul, în intimitatea alcătuirii sale este lumină, o lumină care se poate îmbogăți prin fapte bune sau se poate micșora prin cele rele. Sufletul este lumină și devine un mănunchi, un buchet de lumini, semnificând tot atâtea rațiuni dumnezeiești sădite în creație și identificate ca atare de creștinul care i-a urmat lui Hristos prin săvârșirea faptelor bune.
Ce este deci această parte din noi revendicată de iad decât o lume a umbrelor pe care o purtăm, o locuim și din nefericire o populăm cu gânduri și fapte rele, locuitorii de drept ai acestui oraș interior? Știm cuvântul Mântuitorului: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“ (Luca 17, 21) dar tot astfel, fiecare dintre noi, cu partea de întuneric ascunsă în suflet ca o cetate întărită a satanei, alcătuim împreună, suflet lângă suflet, cetate lângă cetate, un regat al întunericului. În consecință, așa cum un regat cuprinde în sine mai multe cetăți iar mai multe regate formează o împărăție tot așa permitem existența în lume a unei împărății populate de demoni. Această antiteză a Împărăției cerurilor, i.e., împărăția întunericului, este în fiecare suflet care trăiește păcatul într-o formă sau alta. Însuși motivul principal al luptei pe care o duce satana împotriva omului este ca până în Ziua de Apoi să-și populeze iadul cu cât mai mulți oameni, să aibă de partea sa în ziua ultimei confruntări cât mai multe suflete ca reproș adus bunătății și înțelepciunii lui Dumnezeu: o împărăție în luptă cu o altă Împărăție.
Lumini și umbre; iată «cromatica» sufletului aflat în luptă sfântă pentru dobândirea mântuirii. Oare cât timp vom mai permite ca umbrele de lumină mistuitoare să pângărească templul lui Dumnezeu? Fiecare păcat este o umbră de întuneric pe catapeteasma sufletului care se înegrește și se tumefiază pe măsură ce omul persistă în trăirea păcatului. Romancierul și eseistul francez Pascal Quignard amintește de o secvență din istoria francilor povestită de Sfântul Grigorie de Tours: ultimul rege al romanilor (rex Romanorum), păgânul Syagrius, fiul lui Aegidius, după ce fusese trădat de Alaric, la care ceruse adăpostire, în timp ce pierea ucis de sabia regelui creștin franc, Clovis, ar fi rostit: „Dar umbrele unde sunt?“ (Quaesivit cum moriebatur ubi essent umbrae). Se înțelege că nu este vorba de umbrele Infernului dantesc; Syagrius era păgân. Prin invocarea slobozită în clipa morții el exprima glasul unei întregi tradiții păgâne: moartea nu era o trecere într-o lume „unde nu este durere, nici întristare și suspin“. Sufletul celui mort, fie că fusese om bun, fie că fusese om rău, ajungea într-o împărăție locuită de umbrele celor decedați, străbătând plin de deznădejde locuri înfricoșătoare și dezolante. Doar eroii, semizeii, ajungeau în Câmpiile Elizee. Syagrius, totodată, se putea referi și la umbrele strămoșilor dar și la duhurile Eriniilor care ar fi trebuit să răzbune trădarea lui Alaric.
Omul care trăiește departe de Hristos este o umbră, iar în clipa morții va face tot ceea ce face oricine aflat în ananghie: se va agăța de ceea ce s-a sprijinit în această viață... de umbre. Să nu dorim să fim sau să locuim într-o împărăție a umbrelor. Într-adevăr, cel care devenind prin păcat fiu al întunericului, va moșteni iadul, loc în care calitatea de persoană mai subzistă doar prin chinul unei conștiințe proprii care nu mai poate contempla decât urâtul și întunericul. Al său și al demonilor. El va deveni ca o umbră pentru că oglinda conștiinței va fi înegrită de îndelunga reflectare din timpul vieții a păcatului.
Întrupând în viața noastră poruncile Mântuitorului vom înțelege și participa la rațiunile divine sădite în creație și vom înfățișa la Judecată, prin însuși sufletul nostru, o lume îndumnezeită prin strădania noastră continuă de a locui în lumină și de a împărtăși și celorlalți lumină. Nu vom fi singuri, ci o împărăție.