În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vinoşi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei 19, 16-26)

Când ne gândim la posibilitatea desăvârșirii vieții noastre pământești, care se va realiza numai după ieșirea din viața aceasta, avem în vedere că nu putem ajunge să vedem fața lui Dumnezeu în rai decât dacă am respectat poruncile pe care le găsim în Scripturi. Împlinirea cuvântului dumnezeiesc cuprins în Vechiul și Noul Testament constituie pentru noi o încredințare, încă nu o siguranță de nezguduit, că Dumnezeu în dragostea Sa ne va chema la Sine. În viața creștinească însă avem de a face cu un paradox: mai degrabă când nu suntem prea din cale-afară de credincioși, atunci declarăm că nu prea avem păcate, ci doar așa ca tot omul, mărunțișuri. Dimpotrivă, înaintând pe calea desăvârșirii și împlinind din inimă poruncile dumnezeiești, ne dăm seama încet-încet, dacă suntem sinceri cu noi înșine, că ne aflăm departe de a le împlini de-adevăratelea, fără greșeală. Până și Socrate, marele înțelept al Greciei antice, la sfârșitul vieții spunea că singurul lucru pe care îl știe, e acela că nu știe nimic. Iar în pustietățile Egiptului, numeroși părinți monahi declarau chiar înaintea morții că nu au pus încă început bun mântuirii și se rugau îngerilor veniți să-i ia și să-i ducă la Domnul, să-i mai lase puțin pentru a face măcar o faptă bună. Așa se întâmpla cu Avva Macarie cel Mare. Iar mai în zilele noastre, înțeleptul părinte Cleopa de la Sihăstria, atunci când primea oaspeți veniți să-i asculte învățătura, le spunea cu sinceritate că el nu e nimic altceva decât „Moș Putregai”.

În această stare de căutare și simțământ al neîmplinirii a venit la Domnul Hristos nu un om bătrân, ci un tânăr zelos în respectarea poruncilor Legii. El era foarte respectuos și, ca să câștige și mai multă bunăvoință înaintea lui Iisus, Îl întreabă pe un ton mieros: „Învățătorule bun, ce bine să fac, ca să am viața veșnică?” Simțea așadar că a făcut el cele după lege, care sunt bune, dar că are nevoie să facă un bine, o faptă bună deosebită, pentru a avea viața veșnică. Într-o rugăciune, Domnul Hristos chiar explică ce înseamnă tocmai ce cere tânărul: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Veșnicia e așadar cunoașterea corectă a lui Dumnezeu, care desigur vine ca rezultat al unei întregi căutări, exersări, împliniri ale Legii, fapte bune. Dar tânărul nu era interesat să înțeleagă ce e viața veșnică, pesemne că știa. Ci căuta să afle ce trebuie să facă pentru a o obține. Prima dată Domnul Iisus îi răspunde că nu trebuie să Îl numească pe el „bun”, fiindcă doar Dumnezeu e bun. Aici putem citi printre rânduri și o trimitere indirectă la dumnezeirea lui Iisus Hristos, Care nu e doar un învățător bun, ci mult mai mult decât atât. Însă lăsând la o parte acest amănunt, Mântuitorul îi răspunde în etape, fiindcă viața veșnică nu e de fapt un trofeu obținut la sfârșitul unei curse de atletism religios, ci e un proces, o devenire. Până la veșnicia însăși, mai întâi este de lucrat pentru viața adevărată. A respira pur și simplu, a munci pentru a-ți obține hrana de toate zilele, nu înseamnă chiar viață, ci mai degrabă supraviețuire. Viața, primul pas spre veșnicie, înseamnă împlinirea zilnică a poruncilor. De aceea Iisus îi răspunde tânărului, în primă instanță, că „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (...): să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Este vorba despre poruncile din Decalog care se referă la relația omului cu semenii săi. Cele referitoare la cinstirea lui Dumnezeu nu sunt numite aici, fiind de la sine înțelese ca împlinindu-se, chiar dacă azi acest lucru nu mai e chiar așa de evident, într-o lume care acceptă doctrina ateistă. Viața înseamnă deci, în primul rând, o bună relație cu cei din jur. În plus în afară de poruncile Decalogului, Domnul conchide adăugând una referitoare la iubirea aproapelui ca pe tine însuți. Ea le cuprinde pe celelalte, fiind un revers pozitiv al proverbului „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Viața înseamnă împlinirea pozitivă a poruncilor, de aceea de la primele porunci formulate prin expresia „să nu...”, se trece la poruncile pozitive: „cinstește...”, respectiv „iubește”.

Prima parte a Legii, trăirea unei vieți adevărate, fusese deja împlinită de tânăr. Prin urmare nu neapărat bătrânețea aduce cu sine găsirea soluției pentru o viață bună. Dar tânărul căuta mai mult, de aceea îi spune Domnului: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” Deși simțea o carență, nu putea să numească foarte clar ce poate umple acest gol. Iar Hristos dă numele acestei piese-lipsă dintr-un puzzle care rezolvă totul: desăvârșirea. Nu e suficient să tinzi spre viață, ci poți căuta către mai mult. „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”, spune Hristos. La un asemenea îndemn este greu să răspunzi pozitiv, deși unii au făcut-o: Petru, Andrei, Ioan și Iacov, iar mai târziu Matei care ședea la vamă și alții chiar L-au urmat pe Hristos pe loc, fără întrebări. Deseori chiar și noi ne spunem că, dacă ar veni Iisus și ne-ar chema acum, am răspunde la fel. Dar gândindu-ne mai bine, putem să vedem că mai degrabă am avea atitudinea tânărului: „auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”, spune Evanghelistul.

Cu toată râvna sa de lăudat, tânărul nu se putea lepăda de averi, ci căuta o urmare a lui Hristos, dar comodă, „de acasă”. Uneori însă în căutarea comorii e nevoie de părăsirea comodității casnice. Dacă tânărul nu ar fi avut bogății, este foarte probabil că nu i-ar fi fost atât de ușor să păzească poruncile Legii. Cine a citit „Mizerabilii” de Victor Hugo poate afla cum anume unii oameni ajung să fure pentru a supraviețui. Aceasta nu înseamnă că ne putem găsi scuze pentru neîmplinirea de către noi a poruncilor dumnezeiești, ci mai degrabă că împlinirea Legii înseamnă uneori suferință, foame, lipsuri, suportarea nedreptăților. Dar totuși e de lăudat și tânărul care avea toate și împlinea prescripțiile mozaice. Azi tindem mai degrabă, atunci când avem tot ce poftim, să uităm de Dumnezeu și de porunci, fiindcă dumnezeul nostru este pur și simplu plăcerea personală.

Și totuși, condamnă Iisus bogăția? Plecând tânărul, Domnul a spus ucenicilor: „un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor”. E mai ușor să intre o cămilă prin urechile acului, decât bogatului să se mântuiască. Unii spun că e vorba despre cuvântul grecesc accentuat diferit, kámilos, o sfoară pescărească extrem de groasă. Alții cred că „urechile acului” era numele unei spărturi în zidul cetății Ierusalimului, mică doar cât să încapă o persoană. Oricum ar fi, se accentuează faptul că bogăția face imposibilă mântuirea. Face posibilă viața, dar nu pe cea veșnică, nu duce la desăvârșire. Iar dacă e așa, e bine să ne întrebăm ce așteptări avem de la noi înșine în relația cu Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie acum să ne vindem toate, să ne lăsăm familie, copii, totul ca să devenim un fel de misionari itineranți, fără casă, bani de drum și altele de acest fel.

Urmarea lui Hristos nu se face doar în sensul pe care l-au făcut Sfinții Apostoli. Însă dacă cele ce avem ne stau ca obstacole, obturându-ne vederea lui Dumnezeu, atunci nu ne putem număra printre cei vrednici de Împărăția cerurilor. Cele amintite mai sus, de la soți, odrasle, bunuri, sunt daruri de la Dumnezeu ca să ne ajute să-L vedem mai ușor, făcându-le lor bine. Dar când ne sunt piedici, chiar justificate, în drumul nostru către cele înalte, înseamnă că încă nu am învățat ceea ce era de învățat. De aceea Evanghelistul mai scrie că „ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?” Iar răspunsul lui Iisus e pe măsură: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Lepădarea de toate persoanele și de toate lucrurile, de dragul lui Dumnezeu, e aproape imposibilă pentru noi. Am putea spune că azi e chiar mai grea decât acum două mii de ani. Dar cu toate acestea, cu mila lui Dumnezeu mântuirea noastră rămâne posibilă, în ciuda tuturor nedesăvârșirilor de care suferim. Lipsurile noastre se înlocuiesc numai parțial prin respectarea la sânge a poruncilor. Dar se acoperă cu desăvârșire atunci când înțelegem că doar Dumnezeu desăvârșește. Iar la această înțelegere ajungem rugându-ne pentru mila Domnului.