Ctitor de ţară şi păstrător de datini, chipul lui Ştefan cel Mare se ridică peste crestele veacurilor, nimbat de sfinţenie. Şi, cu trecerea vremii, el se arată tot mai netrecător. Şi nu este o închipuire şi nici plăsmuire de basm. Este viu, este aievea chipul strălucitor de luceafăr al Marelui Ştefan. Lespezile funerare de la Putna nu l-au putut cuprinde şi nici ţintui pe loc. Ele mărturisesc doar că crugul vieţii lui pământeşti s-a înnădit acolo pe crugul veşniciei. Este atât de adevărat acest lucru, încât se înşiră între cele pe care, dacă nu le vom mărturisi noi, pietrele le vor striga. Pretutindeni de-a lungul şi de-a latul Moldovei, firul vieţii şi al istoriei se toarce din moştenirea lui. Şi după moarte, ca şi pe când era în viaţă s-a întâmplat cu el, aşa cum spune cronicarul Ureche: „Unde nu cugetai, acolo îl aflai”.

De după movile, din sprâncene de munte ca şi din colbul drumurilor mari de ţară, parcă se desprinde figura lui în fruntea norodului în tropote de cai. Şi, ori de vine de la Valea Albă, ori de vine de la Podul Înalt, ori de vine de la Putna, ori de se repede din Suceava la hotare, ori de trece spre Ardeal, ori de pogoară spre Țara Românească şi spre mare, el domină spaţiul nostru istoric şi este atât de viu în peisagiul moldovean, ca nici o altă stihie. Pasul său biruitor, îndrăzneţ şi sigur, s-a imprimat şi îl simţi pe scările cetăţilor, pe drumurile târgurilor şi satelor, pe potecile munţilor şi pe lespezile bisericilor. Sub bolţile sfintelor lui ctitorii mănăstireşti şi bisericeşti, a răsunat glasul rugăciunilor sale iar din turnurile aceloraşi aşezăminte s-a auzit, de atâtea ori, chemarea lui la oaste, la luptă pentru patrie şi lege. Ecoul lor se aude şi acum.

Dragostea de ţară, de glia strămoşească, destoinicia războinică şi iscusinţa politică nu i-au fost egalate decât de evlavia pe care i-o mărturisesc nenumăratele sale ctitorii religioase. Îmbinând virtuţile patriotice pe care le-a dovedit în gradul cel mai înalt, cu o rară vrednicie creştină, Ştefan cel Mare s-a jertfit deopotrivă pentru ţară şi pentru credinţă. Cu înflăcărată dragoste de moşie şi cu nezdruncinată încredere în ajutorul şi oblăduirea cerească, el a înfrânt potrivnicii şi coloşii pe care numai oştile îngereşti le-ar fi putut învinge.

La răscruce de veacuri şi de mari vrăjmăşii, lovit de nenumărate şi cumplite suferinţe personale prin pierderea atâtor copii şi a două soţii şi în bătaia valurilor mişcate de avalanşa musulmană, ce se prăvălise de la 1430 –1453 peste sud-estul Europei, Ştefan a stat drept în toate furtunile, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi a făcut să cadă cu sunet toate potrivniciile care ne ameninţau pământul strămoşesc şi credinţa creştină.

Pentru măreţia faptelor sale de apărător al patriei şi al credinţei, poporul român de pretutindeni i-a durat în conştiinţa lui un altar, un monument mai trainic decât toate pietrele şi metalele. Prin acest monument nepieritor, închegat din virtuţile străbunului Ştefan, el a fost ridicat în cinstire deasupra multor chipuri de cuvioşi părinţi şi aşezat în rândurile sfinţilor apărători şi ocrotitori ai dreptei credinţe. Până astăzi, istoria nu ne-a păstrat amintirea unui domnitor, care să-şi fi mărturisit evlavia prin atâtea ctitorii religioase prin câte şi-a dovedit-o Ştefan cel Mare.

El a intrat de fapt în panteonul Bisericii noastre, prin evlavia populară, care l-a numit sfânt încă de la moartea sa, aşa precum ne spune, stăpânit de fiorul aceleiaşi evlavii ca şi norodul, cronicarul Grigore Ureche: „Îngropat-au pre Ştefan Vodă în mănăstirea Putna, cu multă jele şi plângere a tuturor locuitorilor ţării, cât plângeau toţi ca după un părinte al loru; că cunoşteau toţi că s-au scăpat de multu bine şi apărare. Ce după moartea lui îi ziceau Sfântul Ştefan Vodă, nu pentru suflet, că este în mâna lui Dumnezeu, şi el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti, carele nimeni din Domni, nice mai înainte, nice după aceia, nu l-au agiunsu”. (…)

Căci dacă stăm să-i cumpănim virtuţile şi păcatele cu balanţa unei jumătăţi de mileniu, nimeni nu va ezita să constate că ea s-a înclinat definitiv spre ceata celor drepţi şi sfinţi de cari s-a învrednicit din partea lui Dumnezeu, arătându-l biruitor în timpul vieţii şi după moarte, înlătură orice obstacol şi spulberă orice piedică din calea aşezării lui solemne în rândul sfinţilor. Căci „blagocestivul şi iubitorul de Christos Io Ştefan Voevod, gospodar al ţării moldoveneşti, fiul lui Bogdan Voevod”, cum îşi zicea el însuşi de atâtea ori, s-a ridicat prin blagocestie şi iubire de Hristos atât de mult deasupra oamenilor comuni, încât cu adevărat i s-a zis în graiul poporului, că „seamăn pe lume nu are”.

(Ștefan cel Mare. Biserica. O lecție de istorie, Editura Mușatini, Sfânta Mănăstirea Putna 2004, p. 26-28)