Biografia Sfântului Eftimie, cuprinsă pe scurt într-o biografie bulgărească și alta grecească ale Sfintei Parascheva

Una dintre sursele principale ale vieții sfântului Eftimie este lucrarea intitulată Viața și faptele cuvioasei noastre maici Petka și cum a fost adusă în slăvita cetate Tărnovo, scrisă de Kir Eftimie, Patriarhul Tărnovei[1], scrisă între 1375-1393, la ora actuală existând diferite redacții ale acestei scrieri medievale, mai scurte sau mai extensive. Textul mai scurt, păstrat într-un manuscris de la Neamț, aduce doar câteva informații despre copilăria Sfintei Parascheva și a fratelui său, Eftimie în capitolul II al lucrării. Cei doi frați s-au născut în Epivata, un sat nu departe de Constantinopol, pe țărmul Mării Marmara (azi Selimpașa/Boyados, 50 km est de Istanbul), având părinți milostivi, evlavioși și statornici în poruncile lui Dumnezeu. După trecerea acestora la cele veșnice, Parascheva și Eftimie de comun acord au împărțit toată moștenirea lor săracilor. Apoi Parascheva a început o viață de aspră asceză, în timp ce Eftimie a ajuns episcop al Maditului (un port important situat în strâmtoarea Dardanele, care face legătura între Marea Marmara și Marea Egee, pe malul european, azi Eceabat, Turcia), făcând numeroase minuni, iar după moartea sa, moaștele lui au izvorât atât de mult mir încât părea a fi un râu care se revărsa de acolo către mare. Redacția extinsă a aceluiași capitol, cuprinsă printre altele într-un manuscris provenind de la Mănăstirea athonită Zografu, amintește că fratele Cuvioasei a fost trimis încă de tânăr să studieze Sfintele Scripturi, iar după multă vreme, trecând părinții lor la cele veșnice, s-a călugărit luând numele Eftimie, iar pentru viața sa plină de virtuți a ajuns să fie cunoscut peste tot, fiind hirotonit episcop al Maditului. Ca ierarh, a combătut ereziile, a organizat viața bisericească și a trecut la cele veșnice la o vârstă înaintată, moaștele sale fiind făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir. 

O a doua sursă pentru biografia Sfântului Ierarh Eftimie este Viața și petrecerea Cuvioasei Parascheva cea Nouă din Epivate, scrisă de Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor, pe la anul 1605, în Țara Românească, probabil la mănăstirea Dealu. Această lucrare este o reproducere (traducere cu adăugiri) în limba greacă a lucrării Patriarhului Eftimie și a apărut de curând, în traducere românească însoțită de o introducere lămuritoare, la Editura Doxologia[2]. Întregul capitol al treilea al acestei lucrări biografice dedicate Sfintei Parascheva este o paranteză care constituie o mini-hagiografie dedicată fratelui ei, Eftimie, în esență neaducând informații noi față de biografia bulgărească, ci mai degrabă rescriind cu un vocabular mai bogat cele deja cunoscute: acesta a trăit o viață plină de virtuți, în acord cu învățăturile Sfintei Scripturi, povățuind pe mulți pe calea mântuirii, așa încât a fost ales de popor episcop al Madytelor[3], fiind hirotonit împotriva voii sale. Ca arhiereu, a continuat misiunea sa de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, a sporit în milostenie și și-a condus eparhia conform dreptei credințe, iar după moarte moaștele sale au fost făcătoare de minuni[4]. 

Alte informații despre viața Sfântului Eftimie

O altă biografie a Sfintei Parascheva amintește că tatăl ei și al lui Eftimie se numea Nichita, numele mamei rămânând necunoscut. Potrivit sinaxarului grecesc[5], după moartea tatălui, mama lui l-ar fi dus la o mănăstire din Constantinopol, unde a rămas treizeci de ani, timp în care s-a desăvârșit în viața ascetică și isihie, retrăgându-se în pustie. Mai târziu a fost hirotonit preot de episcopul din Perinthos[6] și în cele din urmă a păstorit ca episcop cetatea Maditului. Ca arhiereu s-a remarcat prin buna rânduială a eparhiei sale dar mai ales prin milostenie, învrednicindu-se de facerea de minuni, vindecând leproși și surdo-muți. Vestea sfințeniei sale a ajuns până la împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) care l-a vizitat, ocazie cu care sfântul i-a profețit victoria pe care urma să o aibă împotriva uzurpatorului Bardas Fokas cel tânăr, în anul 989. Potrivit acestui sinaxar, Sfântul Eftimie a adormit în pace între anii 989-996[7]. Din mormântul lui a curs mir, iar unii bolnavi s-au vindecat, motiv pentru care Sfântul Eftimie este numit atât „Taumaturgos”, adică „făcătorul de minuni” dar și „Myrovlytis”, adică „izvorâtorul de mir”.

Virtuțile neobișnuite ale Sfântului Eftimie

Numele sfântului Eftimie a rămas cunoscut peste secole în Hellespont, regiunea unde se afla cetatea păstorită de el. Istoricul și filosoful Mihail Psellos (1017-1078) l-a lăudat pentru apărarea dreptei credințe și buna păstorire a eparhiei, într-un panegiric scris în 1056 pentru Patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului[8]. Iar la aproape 300 de ani de la moartea sa, episcopul Meletie al Maditului (mai târziu, al Atenei) a cerut lui Grigorie Cipriotul, viitorul patriarh al Constantinopolului (1283-1289) să îi compună acestui sfânt un panegiric[9], în care sunt amintite numeroase minuni și fapte bune ale ierarhului. Două dintre acestea sunt amintite în volumul II al florilegiului Everghetinos, editat de Sfântul Nicodim Aghioritul la sfârșitul secolului al 18-lea. Prima dintre ele seamănă izbitor cu o poveste fictivă cuprinsă în romanul Mizerabilii al scriitorului francez Victor Hugo (1862), potrivit căreia episcopul Myriel de Digne l-a salvat pe tâlharul Jean Valjean care-i furase argintăria, declarând poliției că el însuși i-a dăruit-o. În același fel, Sfântul Ierarh Eftimie se milostivește de niște hoți care au spart catedrala din oraș și au furat sfintele odoare. Aceștia fiind prinși de popor și amenințați cu linșarea, sunt luați deoparte de ierarh cu pretextul de a-i pedepsi el însuși cu foamea și setea. Însă după ce mulțimea s-a risipit, blândul păstor i-a ospătat în propria casă, apoi le-a dat merinde și i-a eliberat. Și cea de-a doua povestire se referă la milostenia neobișnuită a sa. În timpul unei nopți cu lună plină, pe când se ruga, Sfântul Eftimie a surprins doi hoți care îi furau grâul depozitat într-un beci. Hoțul care stătea de pază a fugit la vederea sfântului, care apoi s-a prefăcut el însuși a fi ajutorul celui de-al doilea, ce umplea sacii și-i dădea afară. Presupusul tovarăș de fărădelege, acum nimeni altul decât sfântul, îl ajuta să scoată sacii de grâu și chiar l-a sfătuit să caute brânza depozitată într-un loc mai ascuns și s-o ia. La sfârșit, hoțul a descoperit identitatea celui ce-l ajuta și s-a rușinat, dar sfântul l-a mângâiat și, ajutându-l să iasă din beci, i-a spus că proviziile sunt de fapt averea lui Dumnezeu, fiindcă nimic nu aparține oamenilor, așa că l-a îndemnat să vină să-și ia ori de câte ori mai are nevoie. Iar hoțul pocăit a vestit tuturor milostenia nemaipomenită a ierarhului[10].

Cinstirea Sfântului Eftimie de către credincioșii greci

În slujba Sfântului Eftimie scrisă de Gherasim Micraghiannanitul, imnograful Patriarhiei Ecumenice și publicată în arhiva Tezaurului Folclorului Tracic în 1961 (a se vedea nota nr. 5 a prezentului articol), nu este amintit nimic despre Epivat loc de baștină al ierarhului sau de cosângenitatea lui cu ocrotitoarea Moldovei, însă cel supranumit Făcătorul de Minuni și Izvorâtorul de Mir este pomenit la 5 mai, în aceeași zi cu alți doi sfinți importanți ai Bisericii, anume Sfânta Mare Muceniță Irina și Sfântul Efrem cel Nou. Biserica din satul Nea Madytos (Noul Madito), la 75 km est de Tesalonic și tot atâția la nord de Ouranopoli, (poarta Muntelui Athos), întemeiat de refugiații din vechea cetate a Maditului în urma schimbului de populații de la sfârșitul războiului greco-turc (în 1923), poartă hramul Sfântului Eftimie Taumaturgul. Slujba Sfântului Ierarh aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei în 2011 adaugă în schimb, la tropar, expresia „Pe tine, fiu al Epivatelor...”, fiind așadar între timp „recuperată” prima parte a biografiei sale, în urma recitirii biografiilor Sfintei Cuvioase Parascheva. Cu siguranță, după ce se vor cunoaște mai multe despre Sfântul Eftimie și personalitatea sa, milostivul ierarh va primi cinstirea cuvenită și din partea românilor ortodocși.

Troparul Sfântului Eftimie, glas 4[11]

Pe tine, fiul Epivatelor, întâistătător al Maditelor și vestit ierarh, harul te-a arătat următor al lui Hristos, Cuvioase Eftimie. Căci slujind Domnului ca preot cu dumnezeiesc cuget, te-ai arătat tâlcuitor cu fapta al dreptei credințe, și acum, Părinte, roagă-te pentru cei ce te cinstesc pe tine.  

***

ANEXE

Viața și faptele cuvioasei maicii noastre Petka (Parascheva) și cum a fost adusă în  slăvita cetate Tărnovo, scrisă de Kir Evtimie, Patriarhul Tărnovei, capitolul al II-lea, potrivit Manuscrisului 14 de la mănăstirea din Neamț, secolul al XV-lea, ediție sârbo-slavă. Traducere preluată (și extinsă) din volumul Sfânta Parascheva de la Iași – Dragostea mea e nemuritoare. Viața, minunile, rugăciuni, ediție îngrijită de L S. Desatovici, Sophia, București, 2021, p. 23.

După ce au dat naștere acestei bune și curate porumbițe a lui Hristos, au crescut-o în același duh. După ce au educat-o bine și fără isipită în legea lui Dumnezeu, s-au mutat în lăcașurile cerești, lăsând moștenitori ai casei  pe cinstita Petka și pe fratele ei Eftimie, care apoi ajungând episcop al Maditelor, multe și preaslăvire minuni a făcut acolo. Iar după moarte, slăvitele și minunatele lui moaște, izvor prisositor de mir revărsau, râu mare de mir, care curgea în mare pe lungimea unei stadii, minune căreia mulți martori îi sunt trăitori până în ziua de astăzi, povestind despre minunile și faptele lui cele uimitoare.  

Viața și faptele cuvioasei maicii noastre Petka (Parascheva) și cum a fost adusă în  slăvita cetate Tărnovo, scrisă de Kir Evtimie, Patriarhul Tărnovei, capitolul al II-lea, potrivit Manuscrisului de la Mănăstirea Zograful (păstrat ca Manuscrisul 79 al Bibliotecii din Viena, sec XVI), încercare de traducere proprie, care necesită revizuire.

...Fiindcă erau așa de binefăcători, s-au învrednicit să devină tată și mamă a doi copii: un băiat și o fată. După ce i-au adus pe lume, i-au născut din nou prin Sfântul Botez. Și băiatul a fost dat să studieze Sfintele Scripturi, iar cuvioasa a fost ținută acasă din cauza vârstei sale fragede și din cauza stării sale firești... 

...Iar băiatul amintit, fratele cuvioasei Petka, după ce bine învățase cărțile sfinte și și-a trimis cu demnitate părinții la Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahal și a fost numit Kir Eftimie. A mers pe calea cuvioșiei și a urcat pe scara virtuților astfel încât numele său s-a făcut cunoscut peste tot. Pentru numeroasele sale virtuți, a fost ridicat pe tronul episcopului și a fost hirotonit arhiereu și păstor al Maditului. Multe și slăvite minuni a făcut acolo! A alungat din turmă multe erezii, a condus turma la pășuni vii, a așezat bine toate treburile bisericești, a trăit mulți ani și s-a mutat la Domnul la bătrânețe. Multe și slăvite minuni au fost săvârșite de moaștele sale, care au fost puse în aceeași biserică. Și prin minunile sale s-a făcut cunoscut în toată împrejurimea, ba mai mult decât atât. Din mormânt a curs preaslăvit mir, revărsându-se pe o distanță de o prăjină în mare. Cei care merg acolo știu bine acest lucru.

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva după versiunea în limba greacă a lui Matei Smeritul, Mitropolitul Mirelor, traducere, introducere și note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012, cap. II, pp. 22-23

Și Eftimie, strălucit fiind cu virtuțile și luminându-și mintea prin cugetarea Scripturilor, înălțându-se la dumnezeiasca dragoste, s-a făcut vestit tuturor și multora povățuitor spre mântuire. Căci venea la el la mănăstire mulțime multă nu numai dintre cei de aproape, ci și dintre cei de departe. Auzind preadulcile lui cuvinte, care-i împodobeau virtuțile, toți rodeau mântuire. Pentru aceasta, când Episcopul de atunci al Madytelor a adormit întru Domnul, sfeșnicul avea nevoie de lumină și se cuvenea ca lumina să urce în sfeșnic, „că nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Mt. 5, 14) potrivit cuvântului celui sfânt. Ci mulțimea din eparhie și întregul sobor de preoți l-au hirotonit episcop pe Eftimie, împotriva voii lui. Iar el luând vrednicia arhieriei, se nevoia să sporească talantul și se sârguia cu râvnă să-l înmulțească, și adăugând osteneală la osteneală, virtuți la virtuți, împlinea mai mult decât era dator. Adăugând lacrimi la lacrimi și milostenii la milostenii, și turma bine păstorind-o în dreaptă credință, a plecat la Domnul și a lucrat multe minuni după moarte.

Din viața Sfântului Eftimie cel Nou din Madit (în Everghetinos II, 38, IV)

1. Pereții bisericii cei din seama acestui Cuvios Eftimie, spărgându-se odată de oarecari furi de cele sfinte, și sfintele odoare cele dintr-însa noaptea furându-se, dimineața, după ce s-au vădit lucrurile, s-a sculat tot satul spre cercarea răului și, dându-se de veste peste tot, au fost prinși tâlharii, care s-au și dat în mâinile cetățenilor, care fără de iertăciune [cruțare] se mâniau, căutând cazne noi asupra tâlharilor. 

Iar după ce i-a cunoscut pe dânșii Marele, așa hotărându-se, trecând în mijloc, a zis: „Nu este bine, fiilor, să se aducă pedeapsă de la altul acestor spurcați fiind eu de față, căci necăjindu-mă mai cu dreptate decât toți, și ca cel ce însumi am pătimit și paguba, de aceea fără de milă îi voi munci pe dânșii cu strâmbături, cu foame și cu sete, câte puțin lipsindu-i de viață. Cele zise au părut drepte tuturor, și luându-i pe dânșii acasă, și, risipindu-se gloata, el i-a ospătat prietenește, cărora dându-le și merinde, i-a slobozit apoi din legături și le-a dat voie să se ducă oriunde vor voi. 

2. Încă și altădată, când noaptea era cu totul lunoasă [cu lună plină], iar întunericul nu fără oprire se întindea peste sânurile pământului, acum, Marele, laudele cele de miezul nopții dând lui Dumnezeu, și casele cele de rugăciune înconjurându-le, precum îi era lui obiceiul, a văzut sub cerul senin doi bărbați dând iama jitnițelor cu grâu celor din pământ; pe unul dedesubt scurmând și grâu în saci punând, iar pe celălalt deasupra, luând cele date și punându-le întru-un loc unde se și puteau ascunde.

Iar după ce a aflat că Cuviosul se plimbă pe acolo, cel ce căra grâu, îndată fugind, s-a dus, iar pe celălalt l-a lăsat în groapă. Iar Dumnezeiescul Eftimie, socotind cumplit lucru a opri hrana săracilor, când pentru groaznica lipsă, pâinea se părea a fi ca aurul, a socotit cu cale să meargă la cel lăsat și să împlinească slujba celui ce a fugit; iar acela dădea sus grâu, neștiind nimic din cele făcute, iar el îl ducea. Și iată, scoțând grâu din destul, se osârduia acum să iasă. Iar Marele i-a zis șoptindu-i la ureche: „Dar brânza aceea, de ce să o lăsăm și să ne ducem (arătând locul cu degetul)?“. Iar lui, pentru spaima cea vărsată peste dânsul, nici așa nu i s-a vădit lucrul, și a zis: „Dar de unde știi tu?“. Iar Marele a zis: „Am auzit cu puțin mai înainte pe episcop spunând“. Iar el, nici nu terminase acela bine de zis, îndată cercetând locul și brânza nimerind-o, a luat cât a vrut, punând în mâinile Marelui. Și ieșind acela, el i-a dat mâna, și, cunoscându-1 pe el cine este, se făcu cuprins de frică și de rușine; și de ca și cum ar fi înghețat de frică, așa se tăvălea la picioarele aceluia. Iar Marele îl mângâia pe dânsul cu blândețe, și, ridicându-l de la pământ, îl îmbrățișa și zicea: „Nu te mâhni, fiule, de ca și cum ai fi cutezat ceva nou, că ale tale și ale lui Dumnezeu sunt acestea; și orice ai luat, nu de la străini, ci dintru ale tale ai luat, și dacă vei voi, vino și ia ce-ți trebuie“.

Iar acela, așa mângâindu-se, s-a dus, mult mirându-se de nerăutatea și milostivirea Sfântului, povestind către toți cea făcută. Iar la el, pentru multa bogăție a faptei bune, întru nimic nu se judeca pentru acestea, socotind că adevăratul creștin trebuie să socotească averile sale de obște ca ale tuturora și nimic al său să nu aibă. Iar acestea le lucrau întru dânsul dragostea și le păzea fericita smerenie, trimițându-le în pungile cele ce nu se învechesc.