Zilele trecute, dusu-m-au problemele vieții pe drumul european dintre Roman și Bacău - E85 -, într-o zi de toamnă tristă, plină de crize, moțiuni și proteste. Și, deodată, în cenușiul clipei, o rază de lumină înaltă: complexul parohial de la Filipești: o frumoasă biserică înălțată în ultimii ani, înflorită din dor de Hristos, închinată Sfintei Parascheva, o casă socială - Epivata - și casa parohială, construite în liniile moderne ale bunului simț și ale tradiției moldovenești. Și flori, flori, flori...
M-am oprit spre închinare și admirație a frumosului ce respira de pretutindeni și, surpriză, m-a întâmpinat un coleg de seminar, promoția anilor â80. Era același, adolescentul din urmă cu 30 de ani: primitor, zâmbitor, cald. Doar vremea și vremurile îl încărunțiseră puțin, iar ridurile frunții trădau trecerea anilor. Am intrat spre închinăciune în biserică, precum în rai: totul era lumină și frumusețe, venite parcă dintr-o altă lume, impuneau fascinație mută.
Zăbovit-am apoi în casa parohială la un pahar de vorbă, făcând recurs la memorie. Ascultându-l și privindu-l pe părintele și faptele lui, am înțeles că și azi se fac minuni. În 18 ani de muncă, un lan de porumb a fost transformat, prin jertfă și dragoste de Dumnezeu și semeni, într-un colț de rai. Doar Dumnezeu știe de câtă osteneală fost-a nevoie: mii de zile de muncă, nopți de nesomn, de griji pentru fiecare creștin ce a pus aici suflet, dărnicie, hărnicie; pentru fiecare piatră, cărămidă și fir de iarbă. Mi-a mărturisit că niciodată nu s-a supărat, deși ispitiri au fost. Nici măcar atunci când un cărcotaș, un pragmatic al zilei, i-a aruncat o vorbă aiurea: "Lucruri frumoase, părinte, văd că muncești mult, dar nu cred că ești prost. Pentru dumneavoastră ce-ați făcut?". "Veniți la mine să vedeți ce vilă mi-am ridicat...", i-a răspuns cu același zâmbet adolescentin: "Întâi am făcut cele ale lui Dumnezeu; m-a ajutat Dumnezeu Drăguțuâ, și pentru mine de acum încolo!". Un preot și familia sa ce mi-au adus aminte de unul dintre cele mai reușite chipuri de preot din literatura română - Popa Tanda din Sărăcenii lui Slavici.
L-am felicitat sincer, nelăsând invidia care-mi dădea târcoale să-mi intre în cuvinte. Modest, ca în anii de învățătură de sub streașina Mănăstirii Neamțului, a pus totul în seama lui Dumnezeu. S-a caracterizat, ca marele povestitor din Humuleștiu copilăriei mele: "Sunt și eu o bucată de humă însuflețită din Poienii-Roșienilor de dincolo de Siret, care nici frumos până la 20 de ani, nici deștept până la 30, nici bogat până la 40 de ani nu am fost... Bucuria pe care o am în suflet nu mi-o poate lua nimeni!".
La plecare am încercat să refuz, stingherit, coșul de daruri cu bunătățile toamnei: mere, nuci, borcănele cu miere și zacuscă din cămările casei. Și, zâmbind, mi-a spus șăgalnic: "Lasă, părinte, așa e tradiția la noi în ospeție, știi și sfinția ta: când mergi la preot trebuie să-i duci, când vine la tine trebuie să-i dai... Dar din dar, binecuvântarea lui Dumnezeu".
Mi-am propus pe drum să consemnez această întâlnire. Așa cum bănuiam, n-am găsit cuvinte potrivite. Eu nu mai pot decât să-mi aplec fruntea și să spun: Sărut mâna, părinte!