Da. Neobișnuit. Am fost invitat, alături de alți trei tineri, ca și mine, să particip la un seminar de pregătire pentru cei ce doresc să organizeze activități cu tinerii, în parohie și nu numai. Lucrez de câteva luni, prin bunăvoința unui domn director inimos, într-un liceu ieșean. Organizez săptămânal întâlniri de cultură și suflet pentru liceenii ce sunt interesați și de altceva – în afară de lecțiile ce sunt pentru noi toți, cei ce învățăm, un canon obligatoriu. Abordăm teme interesante nu doar pentru un tânăr, dar chiar și pentru cei mai în vârstă care, întâmplător sau nu, sunt în trecere pe la noi. Sunt student la teologie și provocarea aceasta ATOR, de a lucra cu tinerii, mă pune în priză.

Am auzit la cineva cuvântul acesta: nu te poți pregăti pentru a fi îndrumătorul unei comunități parohiale, în afara comunității. Biblioteca și slujbele nu ajung. Este binevenit să ne obișnuim de pe acum să interacționăm cu oamenii, să învățăm să comunicăm bine și să-i înțelegem. Dacă ne stă în putință, să-i sprijinim cu un sfat și chiar cu mai mult. Sunt destui oameni buni, dispuși să ajute și material, dar trebuie sensibilizați. M-am hotărât să accept și provocarea acestui curs de formare, a acestui seminar. Acum nu-mi pare rău. Nu prea știam cum se vor desfășura cele trei zile. Abia acolo am aflat că majoritatea participanților sunt preoți. Unspresezece preoți. Hm! N-o să fie ușor.

În fața grupului s-a prezentat un domn de statură medie, îmbrăcat modest, robust, un chip senin, cu o privire jovială, un om ce seamănă cu colegul „acela” la care apelezi mereu, când ai nevoie. Formatorul nostru, trainerul cum îi spun englezii, domnul Cristian Neguț, este tată a 118 copii – dintre care doar unul natural. Face parte dintr-o fundație asemănătoare celei de la Valea Plopului, coordonată de părintele Nicolae Tănase, care se îngrijește de copiii abandonați de părinți. Din prezentarea domniei sale am aflat că a schimbat peste zece meserii, an după an, cu scopul de a descoperi care este vocația lui, ce muncă i se potrivește cel mai bine. Un om pasionat. A trecut de la Geologie la Educație, și s-a oprit aici. Iubește să lucreze cu oamenii, să-i ajute să învețe, să se cunoască, să se organizeze. Dorește să-i învețe pe oameni să trăiască frumos. Să formeze oameni! Ascult ce spune și sunt impresionat. Am 20 de ani și vreau și eu să mă formez pentru a trăi frumos.                                      

În prima zi, luni, după obișnuitele prezentări, fiecare și-a spus așteptările și temerile vis-a-vis de această întâlnire. Preoții doresc să afle cum ar putea să-i ajute pe tinerii din parohie, să-i înțeleagă și să le propună valorile Bisericii, fără ca aceștia să se simte forțați. Cum să ajungem să colaborăm cu ei, să închegăm un dialog viu? Unii părinți așteaptă să formeze, împreună cu ceilalți participanți, o echipă cu care să se ajute în lucrarea cu tinerii. Ascultându-i, am hotărât deja să mă adaug lor. „Hai să jucăm în același careu!”, mi-am zis. Aflu, însă, că regulile jocului sunt deja schițate. Alte echipe de preoți au conturat deja viziunea lucrării cu tinerii în Arhiepiscopia noastră. Aflăm aceasta la finele zilei întâi.

În urma unui concurs pe echipe, în care se cerea rezolvarea unui puzzele, una dintre echipe câștigă surprinzător de repede. Cum de-au reușit? Am plecat la drum cu aceleași piese! Am aflat, apoi, că au fost singurii care au avut foaia cu imaginea pe care trebuia să o alcătuim din piese. Normal că au câștigat! Ceilalți nu știau cum trebuie să arate ceea ce doreau să compună. Noi ne imaginam cum ar trebui să arate, iar ei au știut dintru început. Am înțeles că lucrul acesta se numește viziune. Dacă nici măcar nu știi unde vrei să ajungi, este foarte puțin probabil că vei ajunge undeva. Cu această ocazie, am aflat care este viziunea celor care lucrează de ceva timp cu tinerii. Ținta finală este „formarea unei generații de tineri, mădulare vii în Trupul lui Hristos”. Auzind această afirmație mi-am spus involuntar, în minte: mai este mult până acolo. Prima condiție pentru a ne apropia de ceea ce ne dorim, a spus cineva, ca și cum mi-ar fi auzit gândul, este să începem să lucrăm urmând strategia propusă. Dacă nu încercăm, nu începem, nu avem nicio șansă să ne apropiem de scopul nostru.

A doua zi am intrat și mai mult în miezul problemei. Am aflat despre Jacque Salome, un francez care, rămânând paralizat de la gât în jos, este preocupat de psihologia relațiilor dintre oameni. Jaques Salome propune, în demersurile sale pedagogice și educative, nu predarea clasică de informații, ci stimularea reflecției personale și maturizarea dialogului, trezirea conștiinței și exprimarea personală, pentru a învăța să comunicăm corect și eficient. Tot Salome ne spune, atunci când vine vorba de tineri că, cel mai des, adulții atacă comportamentul lor și nu reușesc să vadă ce se află în spatele acestui comportament, „acestui strigăt de ajutor”.

- Adesea sunt nevoit să-i împac pe copiii care se ceartă între ei, ne-a relatat domnul Neguț. Clasic, îi rog să-și ceară iertare unul de la altul. Am înțeles că nu este cea mai inspirată metodă de a rezolva conflictul. Este mult mai eficient să-i ajuți să-l înțeleagă pe celălat, să înțeleagă cum se simte celălalt, nu doar să-și ceară iertare forțat.

Exercițiile din sesiuni și discuțiile de la mese sunt atât de captivante,încât timpul trece foarte repede. Pauzele au fost presărate și cu glume, evident. L-am auzit, însă, pe un părinte „glumind” și el și spunând: „Adevărata înțelepciune este să știi să râzi de tine însuți, că așa o să ai ce râde toate viața”.

În ultima zi s-au prezentat nevoile tinerilor. Nevoia de a comunica și a vobi despre ei, nevoia de a fi ascultați, nevoia de a visa, nevoia de a fi valorizați, nevoia de a participa la schimbarea mediului în care trăiesc. Tânărul dorește să știe că părerea lui conteză. Tânărul are, de asemenea, nevoie de intimitate. Nu pot să mă abțin și ridic mâna, pentru a mi se permite să vorbesc. Cele spuse mă ating și mă mișcă. Nu le-am mai auzit la nimeni spuse așa de bine.

- Da, este adevărat, afirm cu tărie. Da! Noi vrem să fim autonomi. Vreau să-mi văd contribuția, vreau să știu că punctul meu de vedere să poate schimba balnța dacă este nevoie, să simt că sunt luat în seamă, că sunt luat în serios. Vreau să fiu înțeles și vreau să progresez. Ce spuneți aici este adevărat. Vreau să visez lucruri imposibile. Și legat de intimitate, este clar că îmi doresc să am intimitatea mea. Nu vreau să-mi umble nimeni prin telefon sau buzunare sau sertare. Am nevoie ca ceilalți să aibă încredere în mine. Ce vreau să spun, în plus? Îmi doresc să găsim lucrurile despre care vorbiți aici, în Biserică. Dacă le găsim, suntem cu toată inima cu voi.

Oi fi exagerat? Nu știu. Am spus ceea ce-am simțit. Îmi dau seama că am spus și o prostie. Cum adică, sunt cu voi? Ce, nu sunt și eu din Biserică?

Ni s-au prezentat și metode de lucru cu tinerii și posibile activități. S-au adus și exemple concrete. Un preot din Basarabia a schimbat întreaga comunitate din sătucul său, începând cu oferirea unui simplu ceai fiecărui elev, la ieșirea de la orele de școală. Ni s-au prezentat tipuri de drumeții, cercuri de lectură, tabere, ateliere de pictură, olimpiade sportive, ideea de a înființa „comitetul parohial al tinerilor”, pentru a ne inspira în lucrarea noastră. Rămâne ca fiecare să se cerceteze pe sine și să vadă dacă are creativitatea și disponibilitatea pentru a construi, acolo unde se află, o lucrare frumoasă cu tinerii. Să pornească „rotițele” și să le propună tinerilor pe Hristos. Seminarul acesta a fost pentru mine o șansă. Ca să-i înțelegem pe tineri, dincolo de informații mai este nevoie și de dragoste. Părerea mea. Ei au nevoie de dragoste sinceră, nu de dragostea devalorizată, simulată, asemenea celei din reclamele făcute pentru a se vinde produsele din comerț. Majoritatea tinerilor s-au prins și sunt sătui de acest gen de iubire impersonală. Tinerii au nevoie să simtă că sunt iubiți și să li se spună adevărul. Și atunci, vor fi prin preajmă... vor fi aproape!

(Emilian-Marcel Donsianu, ATOR Pașcani)