Identificarea lui Hristos cu Lumina spirituală și veșnică, pe care „întunericul nu a cuprins-o” (Ioan I, 5) și care nu apune niciodată, inspiră și caracteriză rugăciunea de seară a primelor comunități creștine. Ideea aceasta o dezvoltă, printre cei dintâi, Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei: „Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și la sfârșitul zilei; căci, Hristos este soarele adevărat și ziua adevărată. Și, apunând soarele și (sfârșindu-se) ziua lumii, când ne rugăm și cerem ca să vină peste noi iarăși lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii veșnice”.

Această afirmație a Sfântului Ciprian a inspirat, în cea mai mare parte, textul celor șapte rugăciuni ale serii, citite de preot la începutul Vecerniei (în timpul psalmului 103). În Liturghierul grec, aceste rugăciuni sunt desemnate sub denumirea de „Rugăciunile de la aprinsul luminii”, adică ale serviciului de seară sau, mai pe scurt, ale Vecerniei - ca în versiunea română  a acestei cărți liturgice. Denumirea aceasta este interpretată în sensul figurat, de rugăciuni ale luminii  sau luminării spirituale, în care Dumnezeu, Cel ce „locuiește întru lumina cea neapropiată”, este rugat „să lumineze ochii inimii noastre”, să ne „îmbrace cu arma luminii”, pentru ca noi, „cu gândirea poruncilor Sale luminându-ne”, să ne sculăm întru bucurie duhovnicească.