Veniți, binecuvântații tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.


Pilda Fiului Risipitor, care s-a citit duminica trecută ne-a arătat milostivirea și negrăita dragoste pe care o are Dumnezeu pentru oameni. De aceea, poate, Mântuitorul a voit să moară răstignit, adică cu brațele întinse și Biserica mereu îl înfățișează astfel, pentru ca să ne arate că de-a pururi stă cu brațele deschise, ca să îmbrățișeze pe toți păcătoșii care se întorc la Casa părintească. Această iubire cere răspuns din partea celui iubit, iar răspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decât tot iubirea. Dacă Duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a lui Dumnezeu față de oameni, duminica a treia, a înfricoșatei Judecăți, ne face să medităm la răspunsul omului față de iubirea lui Dumnezeu, răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu și către aproapele. Totodată, pericopa evanghelică de astăzi, ne zugrăvește spre învățătură Judecata universală, care va fi la A Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu. Atunci Hristos va veni în toată slava Sa cerească, și înaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toți drepții și toți păcătoșii, care vor fi judecați după răspunsul dat de ei dragostei lui Dumnezeu.
, Evanghelia de astăzi arată așezarea cea din urmă a raporturilor dintre timp și veșnicie, între cer și pământ, între Dumnezeu și omenire. Ea descrie Judecata de Apoi și în ce chip se va arăta aprinderea mâniei Domnului (Sofonie 2, 2). Aceasta ne arată nouă clipa cea înfricoșătoare – cea mai plină de bucurie pentru cei drepți – când mila lui Dumnezeu va lăsa locul judecății lui Dumnezeu. Atunci va fi prea târziu pentru fapte bune și prea târziu pentru pocăință. Când plângerea nu va mai primi nici un răspuns și când lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor.
Dar cum se poate împlini dragostea de Dumnezeu? La această întrebare ne răspunde Însuși Mântuitorul: „Cel ce mă iubește, acela păzește poruncile Mele" (loan 15, 14), că împlinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu. Dum¬nezeu nu silește pe om și cu atât mai mult nu-i poruncește să-L iubească; dar prin iubirea- împlinire a poruncilor, omul se face moștean al vieții de veci. Sunt însă oameni care, neînțelegând aceasta, văd în poruncile-dragoste de Dumnezeu, o povară grea de purtat, cad în deznădejde, și-și fac socoteala greșită că pot duce o viață păcătoasă, străină de Dumnezeu și totodată vor putea să se bucure și de bunătățile ce le aduce viețuirea împreună cu Domnul.
Dacă deznădejdea, care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeieasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Prin deznădejde omul își taie orice putință de îndreptare, iar prin nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune și păcătuiește cu știință și cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt și duc la pieire veșnică.
Duminica înfricoșatei Judecăți tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atenția. Dumnezeu este nespus de bun, iubitor și milostivirea Lui este fără de margini; dar totodată este nespus de drept după cum zice și Psalmistul (Ps. 114, 5): "Milostiv și drept este Domnul". În curgerea vieții pământești, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu se va arăta mai ales în lumina dreptății Sale, ziua înfricoșatei Judecăți. Atunci "toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos", zice Apostolul (Rom. 14, 10); atunci, "Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate".
Tot ceea ce face omul în această viață, tot ceea ce gândește și vorbește, se înscriu în adâncul ființei noastre ca într-o carte. Astfel, noi înșine suntem cartea și tot noi, cei ce o scriem. Tot ce face omul cu voia sa liberă îl apropie sau îl depărtează de Dumnezeu. Omul se modelează singur, prin tot ceea ce înscrie el în cartea vieții sale. La înfricoșata Judecată se va deschide această carte, adică cele scrise acum în taină nevăzut de nimeni, se vor vedea la arătare: și cele bune și cele rele vor fi văzute de toată lumea. Atunci rănile mucenicilor vor străluci ca mărgăritarele, nevoințele și faptele drepților și ale cuvioșilor "vor străluci ca soarele" (Mat. 13, 43), precum ne încredințează Domnul Hristos. Iar chipurile păcătoșilor vor arăta pocite și schimonosite de toate păcatele și patimile pe care le-au făcut. Judecata este constatarea a ceea ce am făcut noi în viața pământească și totodată o pecetluire pe vecie a acestei stări. De aceea, pomenirea înfricoșatei Judecăți este totdeauna un îndemn hotărât de a ieși din nepăsarea de mântuire. Să nu ne înșelăm cu credința mincinoasă că Dumnezeu ne va ierta fiindcă este bun și milostiv. Bunătatea Lui nu poate fi prilej de păcat.
A doua față a răspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea față de aproapele, de care iarăși vom da seamă la înfricoșata Judecată. Icoana acestei iubiri ne-o arată cât se poate de limpede Mântuitorul, cu pilda vieții și cu cuvântul. "Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât si pe Fiul Său, Cel Unul- Născut, L-a dat pentru dânsa" (loan 3,16). "De aceea și voi datori sunteți să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi" (loan 15, 12). "După aceasta vă vor cunoaște oamenii ci sunteți ucenicii mei, daca veți avea dragoste Intre voi" (loan 13,35). Nu iubește pe Dumnezeu cel ce nu iubește pe aproapele; "pentru că cel ce nu iubește pe fratele sau pe care îl vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede" (I loan 4,20), iar "cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său" (I loan 4,21). Cât de mult ține Mântuitorul la porunca iubirii, ne-a arătat-o când ne-a descoperit taina Judecății celei din urmă.
Doar cu ajutorul rațiunii, nimeni nu poate spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârșitul veacurilor și ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Au fost văzători cu duhul și prooroci care, nu din mințile lor, ci din descoperirea lui Dumnezeu, au spus ceva – pe scurt și nedesăvârșit – despre ceea ce va fi la sfârșit, nu cu scopul de a da o descriere amănunțită a sfârșitului lumii, ci să atenționeze oamenii prin viziunile lor pentru, a părăsi calea cea fără de lege și să se pocăiască și să cugete mai mult la vremea cea hotărâtoare care urmează să vină, decât la lucrurile cele mărunte și trecătoare.
Doar Mântuitorul, fiind Dumnezeu adevărat și știutor a toate, ne-a împărtășit câteva lucruri despre sfârșitul lumii și judecata universală. Tot ceea ce a proorocit El a ajuns să se întâmple atât persoanelor ca Petru și Iuda și altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, și anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida și Corazin, și Bisericii lui Dumnezeu, întemeiată pe sângele Lui. Numai proorocia Lui asupra întâmplărilor ce vor avea loc la sfârșitul lumii, despre sfârșitul ei și Judecata de Apoi nu s-a împlinit încă. Dar cel ce are ochi să vadă poate să vadă limpede că, în zilele noastre, au început deja să se arate în lume acele întâmplări despre care ne-a vorbit El, că vor fi semne ale apropierii sfârșitului lumii. N-a apărut o mulțime eretici, căutând să-L înlocuiască pe Hristos și învățătura Lui? Nu se cutremură pământul, și inimile noastre dimpreună cu el, de multe războaie și revoluții care ne cuprind planeta? Nu-L trădează mulți pe Hristos și nu sunt mulți, cei care pleacă din Biserica Lui? Nu s-a înmulțit fărădelegea și dragostea multora s-a răcit?
. Este adevărat că soarele încă nu s-a întunecat, nici luna nu a rămas fără lumină, nici stelele nu au căzut de pe cer – dar, când toate acestea se vor dezlănțui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frică și cutremur, limbile oamenilor vor îngheța știind acum că nu mai au nici o scăpare. Dintr-odată, în acest întuneric, se va arăta semnul Fiului Omului, o Cruce strălucitoare se va întinde de la răsărit până la apus și de la miazănoapte până la miazăzi, de o strălucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobândit-o niciodată. Și atunci, toți oamenii de pe pământ Îl vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă. Și mulțimile de îngeri vor suna din trâmbiță și toate neamurile de pe pământ se vor strânge înaintea Lui; trâmbițele vor suna pentru o adunare, așa cum nu a mai fost niciodată de la întemeierea lumii și va vesti Judecata cea de Apoi.
El nu va veni singur, ci însoțit de toți sfinții îngeri, al cărui număr este de necuprins, și El va veni împreună cu ei pentru că ei, ca slujitori și războinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atât la lupta împotriva diavolului, cât și la biruința asupra lui. De aceea El are bucuria de a împărtăși cu ei slava. Și, pentru a întregi chipul minunat al acestei întâmplări, se arată lămurit faptul că, toți îngerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune că îngerii lui Dumnezeu au fost de față și la alte întâmplări. Ei s-au arătat întotdeauna în număr mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenți cu toții, strânși în jurul Împăratului slavei.
Sfântul Efrem Sirul spune că la Judecata Universală „se va auzi glasul de trâmbiță, ce va întrece orice tunet - glas care cheamă și trezește pe toți cei adormiți din veac, drepți și nedrepți. Și într-o clipită de ochi toată suflarea omenească se va scula de la locul său, și toți oamenii de la cele patru margini ale pământului vor fi adunați la judecată: fiindcă va porunci marele împărat, ce are stăpânirea peste toată făptura - și îndată vor da cu frică și cu cutremur: pământul pe morții săi, iar marea pe ai săi. Ce au sfâșiat fiarele, ce au mâncat peștii, ce au ciugulit păsările - totul se va arăta într-o clipită de ochi, și nici un fir de păr nu va lipsi“.
Și când Domnul va veni întru slavă și va ședea pe tronul Său, atunci se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Mulți Părinți au pus întrebări despre locul în care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit că Judecata va avea loc în valea Iosafat, unde Împăratul Iosafat, fără nici un fel de luptă sau folosire de arme, a avut o biruință întreagă asupra moabiților și amoniților, că nu a rămas viu nici un vrăjmaș (II Cronici 20). Și proorocul Ioil a spus: “Să se trezească toate neamurile și să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi așeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur“ (Ioil 3:12). Poate că tronul Domnului se va așeza în acea vale, dar nu există în toată lumea nici o vale în care să se poată aduna toate neamurile și popoarele, viii și morții de al începutul până la sfârșitul lumii, care vor ajunge până la multe bilioane. Întreaga suprafață a pământului, împreună cu toate oceanele, nu au spațiu destul pentru toți oamenii care au trăit vreodată pe pământ, ca să poată sta laolaltă. Dacă aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat să-i poată cuprinde pe toți la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi în trup – deoarece morții vor învia în trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie înțelese în sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea întreagă, de la răsăritul cel mai îndepărtat până la apusul cel mai îndepărtat; și, precum Dumnezeu Își arătase odinioară puterea și judecata Sa în valea lui Iosafat, tot așa Își va arăta și în ziua cea de pe urmă, aceeași putere și judecată asupra întregii omeniri.
În vremea de acum, tărăgănarea anchetei nu rareori ușurează soarta criminalului și dă nădejdea achitării. Dincolo nu va fi așa. Totul se va săvârși într-o clipă: judecata va fi fără anchetă, osânda - fără consultarea legilor. La porunca lui Dumnezeu, drepții vor fi despărțiți de păcătoși ca oile de capre, și toți vor amuți, neavând ce să spună împotriva acelei judecăți și osânde. "Atunci va zice celor de-a dreapta: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit și Mi-ati dat de am mâncat, am însetat și Mi-ati dat de am băut, străin am fost și M-ati primit, gol și M-ati îmbrăcat, bolnav am fost și M-ati cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine... Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut acestea unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ati făcut .
De ce nu spune Domnul “Binecuvântații Mei“, ci “Binecuvântații Tatălui Meu“? Pentru că El este numai Fiul Cel Unul Născut și nefăcut, din veșnicie și pentru veșnicie, și drepții sunt, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, adoptați, și se fac astfel ca frați ai lui Hristos. Dumnezeu cheamă pe cei drepți să primească împărăția pe care le-a pregătit-o El de la întemeierea lumii. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, chiar înainte de întemeierea lumii, pregătise împărăția pentru aceștia. Înainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregătise pentru el totul în Rai.
Atunci va zice si celor de-a stânga: "Duceti-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Că am flămânzit și nu Mi-ati dat să mănânc, am însetat și nu Mi-ati dat să beau, străin am fost și nu M-ati primit, gol și nu M-ati îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ati cercetat., întrucât nu ati făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ati făcut" (Mt. 25, 34-45). Hotărârea va fi fără întoarcereși cu neputință de schimbat, pecetluind soarta fiecăruia pe toți vecii cei nesfârșiți. Veci nesfârșiți va răsuna în urechile păcătosului osândit: „Pleacă, blestematule!...", în vreme ce veci nesfârșiți îl va ferici pe drept cuvântul dulce: „Vino, hine-cuvântatule!" Această greutate a lepădării [respingerii] de către Dumnezeu este cea mai nesuferită greutate ce are să-i împovăreze pe păcătoșii nepocăiți.
Judecata este înfricoșătoare, dar este dreaptă. Și astfel Împăratul cheamă pe cei drepți la El, și lor le dă Împărăția, pe când pe păcătoși îi izgonește de la El și îi trimite în focul cel veșnic, în tovărășia rea a diavolului și a slujitorilor săi. (Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: “Dacă chinul cel veșnic are vreun sfârșit, atunci înseamnă că viața veșnică are sfârșit. Dar, cum nu este cu putință de închipuit că viața veșnică ar avea un sfârșit, atunci cum se poate închipui un sfârșit al chinurilor celor veșnice?“) Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul că focul cel veșnic este pregătit pentru cei păcătoși de la întemeierea lumii, tot așa cum și Împărăția este pregătită pentru cei drepți. Ce înseamnă aceasta? Este foarte limpede faptul că Domnul a pregătit focul cel veșnic numai pentru diavol și îngerii aceluia, și că El a pregătit Împărăția pentru toți oamenii de la întemeierea lumii. Pentru că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9;) și pentru ca nici măcar unul să nu piară. De aici este limpede faptul că gândesc greșit, cei care spun despre păcătos: “el este sortit să fie păcătos“.Faptul că nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul că Dumnezeu nu a pregătit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecătorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde să-i trimită pe păcătoși, decât numai împărăția întunecată a diavolului.
Toată viața noastră pământească este numai o umbră palidă a vieții – a vieții adevărate, a vieții întregi – în Împărăția lui Dumnezeu, tot așa cum întreaga suferință de pe pământ este numai o umbră ștearsă a chinuirii îngrozitoare a păcătoșilor din iad. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipă fața lui Dumnezeu, i se va părea ca și cum ar fi durat mii de ani; și cel care va fi chinuit o clipă de către diavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Pentru că timpul nu va mai fi așa cum îl cunoaștem noi – zi după noapte și noapte după zi – ci atunci va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o știe (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, și acest soare nu va răsări și nu va apune, ca veșnicia să se numere în zile, așa cum se socotește timpul acum. Binecuvântații vor socoti veșnicia în termenii bucuriei lor și păcătoșii chinuiți vor socoti timpul în termenii chinuirilor lor.
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit în felul acesta despre ultimul și cel mai mare eveniment care urmează să aibă loc în timp, la capătul veacurilor și în veșnicie.și noi credem că toate acestea se vor întâmpla întocmai, mai întâi pentru că toate celelalte preziceri pe care le-a făcut Hristos s-au întâmplat întocmai și, în al doilea rând, pentru că El este cel mai mare prieten al nostru și adevărat Iubitor al omenirii – și în iubirea desăvârșită nu există falsitate sau eroare. Iubirea desăvârșită conține adevărul desăvârșit. Dacă toate acestea nu urmau să se întâmple, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Și demonstra cunoștințele Sale în fața oamenilor. Nu; El nu a căutat mărire la oameni (Ioan 5:41). El a spus totul pentru mântuirea noastră. Cel ce are înțelegere și care Îl mărturisește pe Domnul Hristos își poate da seama că trebuie să știe aceasta pentru a se mântui. Pentru că Domnul nu a făcut nimic, nici nu a rostit vreun cuvânt, nici nu a îngăduit să I se întâmple ceva în timpul vieții Sale pe pământ care să nu fie pentru mântuirea noastră.


Dar se pune întrebarea: ce putem face să moștenim Împărăția lui Dumnezeu, știind că nici un om nu este fără de păcat. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Pocăiește-te"! Ce lucru mare și anevoios este? Toată lucrarea pocăinței stă în două cuvinte:, Am păcătuit, nu mai fac" - dar ce putere mare e ascunsă în această scurtă spusă!Dacă cineva chiar tăcând, doar în inima sa, ar rosti: „Am păcătuit, n-o să mai fac", acest cuvânt lăuntric va răsuna în întregul cer și va pricinui acolo o bucurie a tuturor locuitorilor cerești. Toți îngerii se bucură pentru un singur păcătos care se pocăiește, zice Domnul. Se bucură - dar pentru ce? Ei se bucură pentru acea negrăită bucurie cu care va fi veselit în Ziua Judecății păcătosul care s-a pocăit. Strâmtorarea, amarul, necazul ce îl așteaptă pe păcătos la judecată sunt îndepărtate de acest mic cuvânt de pocăință: „Am păcătuit, n-o să mai fac"!
Păcatele, rămânând în noi necurățite prin pocăință, ne pregătesc încă de aici o hotărârepedepsitoare la judecată - însă pocăința, ștergând păcatele, schimbă încă de aici aceastăhotărâre. Iată ce mare e puterea pocăinței. Dumnezeu 1-a trimis pe prorocul lona la niniviteni cu amenințarea că peste trei zile cetatea Ninive va fi nimicită - însă ninivitenii s-au pocăit, șihotărârea lui Dumnezeu a fost schimbată. Regelui Ezechia un alt proroc i-a vestit hotărârea lui Dumnezeu privitoare la ceasul morții lui, dar regele s-a rugat suspinând cu lacrimi, și încă i sa dat vreme de pocăință. Vedeți cum pocăința și întoarcerea cu lacrimi către Dumnezeu auschimbat hotărârea deja luată a lui Dumnezeu? Și hotărârea pe care ne-o pregătesc pentruînfricoșata Judecată păcatele noastre și care este deja luată potrivit stării în care ne aflăm acum, o schimbă cu desăvârșire pocăința cu lacrimi și mărturisirea păcatelor noastre.
O altă întrebare care se pune este aceea care este aproapele nostru? Toți cei cu care trăim, muncim, ne întâlnim, care au nevoie de dragostea noastră, de ajutorul nostru, de rugăciunile noastre. Potrivit credinței noastre creștinești, suntem cu toții frați și surori, alcătuind o singură familie în Hristos. Nimeni nu ne este străin, în spatele fiecărui aproape al nostru stă Hristos însuși. Dacă nu arătăm dragoste aproapelui, n-o arătăm nici lui Hristos. Domnul însuși ne-a vorbit despre asta foarte simplu și limpede, în cuvintele pe care le-am ascultat și noi astăzi la Liturghie.
Pomenirea morților din sâmbăta dinaintea Duminicii înfricoșatei Judecăți, este un prilej de faptă bună și de a ne arăta dragostea față de Dumnezeu prin dragostea față de cei adormiți. Dacă cei vii ne pot întoarce aici dragostea și bunăvoința arătată lor, cei plecați din viață nu o mai pot face și răsplata ne rămâne întreagă. Dar pomenirea morților este totodată și un îndemn de cugetare la moarte, pe care Sfinții Părinți o socotesc cea mai înaltă filosofic și foarte prielnică smereniei, rugăciunii și pocăinței. Meditarea la zădărniciile vieții pământești, la scurtimea vieții noastre, la stricăciunea vieții omenești, ne trezește din nepăsare, ne duce la căință și îndreptare. "Cugetă la cele mai de pe urmă ale tale, ne îndeamnă Sf. loan Scărarul, și în veci nu vei greși.
Să fim înțelepți și cu dreaptă socoteală, păstrând întotdeauna înaintea ochilor noștri duhovnicești chipul Înfricoșătoarei Judecăți. Acest chip a întors deja mulți păcătoși de pe calea pierzării pe calea mântuirii. Vremea noastră este scurtă și când se va sfârși nu va mai exista pocăință. În acest timp scurt, prin viața noastră, noi trebuie să luăm o hotărâre care va fi hotărâtoare pentru noi în veșnicie: vom fi așezați la dreapta, sau la stânga Împăratului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcină mică și simplă, dar răsplata și pedeapsa sunt imense, mergând dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.
Să nu mai pierdem nici măcar o singură zi, pentru că fiecare zi poate să fie ultima și poate fi hotărâtoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi și zorile Zilei celei îndelung așteptate. (Sfântul Grigorie Dialogul spune: “Stă scris: „Nu știți, oare, că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu“?“ [Iacov 4:4]. Înseamnă că cel care nu se bucură la apropierea sfârșitului lumii, arată că el este prietenul acesteia, și de aceea el este vrăjmașul lui Dumnezeu. Dar aceste gânduri sunt departe de credincioși, de cei ce știu prin credință că mai există și o altă viață și pe care o doresc cu adevărat.“ [Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfârșitului lumii]). Deci, să ne amintim întotdeauna aceste spuse ale Mântuitorului. Să îl rugăm să dea viață inimilor noastre prin dragostea de oameni. Să-I cerem să ne dăruiască „pocăință mai înainte de sfârșit“ și „răspuns bun“ la cea de-a Doua și Slăvită a Lui venire, ca să auzim cuvintele aducătoare de fericire: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Amin.