În anul 1996, lumea întreagă primea vestea senzațională a apariției, în laboratoarele Universității din Edinburg, sub conducerea profesorului Ian Wilmut, a primei clone animale - oița Dolly. Aceeași echipă anunța, în anul 2000, repetarea cu succes a experimentului, prin clonarea unor porci, iar apoi vaci. În anul 2001, s-a reușit obținerea primilor embrioni umani clonați, oamenii de știință implicați anunțând atunci că aproape L-au egalat pe Dumnezeu, în materie de creație, și că, dacă vor insista puțin, Îl vor depăși cu ușurință.
Pe de altă parte, organizația americană Food and Drug Administration a dat undă verde, în anul 2008, comercializării cărnii obținute de la animalele clonate, iar acum câteva săptămâni o publicație britanică semnala revolta unor consumatori indignați de ideea că ar putea consuma o astfel de hrană. Imediat gândul mi-a fugit la titlul unei lucrări: "Otrava din farfurie", „odată ce suntem ceea ce mâncăm“ sau, cum spune proverbul, „ne săpăm mormântul cu lingura, cuțitul și furculița“.
La momentul declarării succesului primei clonări, opiniile și luările de poziții au fost variate și s-au situat între două extreme: de la glasul moraliștilor, care s-au ridicat vehement împotriva acestei „anomalii“ de neimaginat, până la cei ce au apreciat această manoperă și tehnică genetică a fi una care oferă rețeta „tinereții fără bătrânețe“ și a „vieții fără de sfârșit“, prin controlul, selecția și eliminarea unor boli care astăzi sunt incurabile: Alzheimer, Parkinson, sindromul Down, diabetul ș.a.
În freamătul provocat atunci de toate aceste vești se creaseră scenarii care aduceau în atenție personajul Frankenstein, ajungându-se să se vorbească până și despre alimente sau o alimentație cu acest nume.
Ceea ce s-a crezut a fi inițial un succes senzațional al geneticii s-a dovedit nu după mult timp a fi un lamentabil eșec, pentru că oița Dolly a murit prematur, la vârsta ei reală adăugându-se „patina timpului“, vârsta animalului donator sau „mamă“. Înșiși embrionii umani fabricați au murit în stadiul de 2, 4 și 6 celule.
La momentul primei clonări reușite, luată prin surprindere, comunitatea științifică mondială nu avea un răspuns etic asupra problemei. Bucuria prometeică și luciferică a succesului era mult prea mare, pentru a mai privi problema și moral. Între timp, creatorii acestor clone aveau să își ridice numeroase dubii și întrebări, legate de rata mult prea mică de succes a ei, de sub 5% (până la clonarea oiței Dolly, s-au întregistrat 277 de eșecuri), distrugerea celulelor din care s-a prevalat materialul pentru clonare, ceea ce în cazul unui embrion uman și dintr-o perspectivă creștină înseamnă uciderea unei viitoare persoane; identitatea incertă și statutul neclar al clonelor în raport cu persoana clonată (aceasta din urmă este părinte: mamă ori tată a clonei sau frate ori soră geamănă?); memoria clonei este cea a originalului sau aceleași manopere genetice îi pot șterge această memorie, având doar una strict personală sau individuală? Tot „părinții“ clonării aveau să descopere și să recunoască și unele dintre riscurile ei: nou-născuți morți, mortalitatea infantilă extrem de crescută, apariția unor forme noi de neoplazii, necunoscute științei medicale în prezent, îmbătrânirea precoce.
La aceste dubii, identificate de înșiși creatorii acestei tehnici, s-au adăugat întrebări și nedumeriri diverse, din sfera socială, politică, religioasă. Se punea problema identității clonei și a responsabilității ei în fața legii, în cazul în care ea sau persoana clonată ar fi săvârșit un delict (transferul de responsabilitate). Alții se întrebau unde vor mai sta și clonele, în momentul în care vor fi „fabricate“ în număr mare, odată ce Terra abia ne mai suportă, și dacă nu cumva acestea vor înlocui o populație imperfectă și bolnavă, ce va fi exterminată, pentru a face loc unor clone desăvârșite. Se vorbea, în mod apocaliptic, chiar și despre o posibilă revoltă a persoanelor clonate, spre a fi folosite ca donatoare de organe.
Recent, un savant corean a mai „liniștit apele“, anunțând, în mod fericit, că, dincolo de toate presupunerile și promisiunile, nu numai că nu este posibilă clonarea umană în prezent, ci aceasta rămâne imposibil de realizat deplin chiar și pentru următoarea sută de ani. Însuși „părintele“ oiței Dolly - profesorul Ian Wilmut - a anunțat recent că a renunțat la clonarea de embrioni, din cauza costurilor ridicate și a riscurilor variate, și s-a specializat în studierea celulelor sușe sau stem.
În prezent, legislația mondială interzice clonarea reproductivă și restricționează, în circumstanțe foarte precise, clonarea terapeutică, deși există suspiciuni că ar exista deja clone umane.
Din punct de vedere al credinței creștine, socotesc că această tehnică genetică a fi un grav atentat la adresa libertății și demnității umane, care pune în pericol însuși neamul omenesc și evoluția sa viitoare. Este un lucru recunoscut faptul că frumusețea lumii și a vieții este dată de varietatea și diversitatea lucrurilor, evenimentelor, existențelor. O lume în care totul s-ar repeta la infinit, chiar și perfect, în care existența ar fi restrânsă artificial la câteva forme sau tipare, chiar dacă ele ar fi desăvârșite, o lume a „perfecților“, special programată și selectată, ar fi o lume mult mai tristă și săracă. Viața aceasta este o permanentă luptă, iar ceea ce îi dă farmec este modul în care luptăm, spre a noastră perfecțiune și mântuire, implicarea noastră în săvârșirea binelui, în eliminarea răului sau a imperfecțiunilor fizice sau morale. Fără această diversitate, totul ar fi, dincolo de perfecțiunea invocată, cenușiu și trist. Bucuriile, dar și necazurile fac parte din actul vieții, o pastelează și îi dau farmec duhovnicesc și nădejde de perfecțiune sau desăvârșire veșnică, într-o lume viitoare. Tocmai varietatea și diversitatea, multitudinea de forme și manifestări par a-i da frumusețe exterioară și farmec duhovnicesc lumii și vieții.
Cred, de asemenea, că actul clonării ființei umane va fi sortit, în final, eșecului, pentru că, dincolo de motivațiile promițătoare, cum că ar elimina multe din bolile ce alterează iremediabil și fatal viața umană, el este o expresie a trufiei luciferice a omului care vrea să se asemene, ba chiar să Îl depășească pe Dumnezeu. Cazul nu este inedit, iar din Sfânta Scriptură cunoaștem și efectele acestei mândrii drăcești: căderea îngerilor răi, amestecarea limbilor la Turnul Babel. De altfel, acestea pot fi constatate și în cazul clonării: Biserica a condamnat aroganța oamenilor de știință care anunțau că Îl vor depăși de Dumnezeu, iar reacțiile produse de această tehnică genetică nu sunt departe de o „babilonie“. Cred, în mod similar, iar istoria culturii și a civilizației o demonstrează cu prisos, că adevăratele capodopere ale geniului uman, care s-au impus autentic în conștiința lumii, poartă, pe de o parte, amprenta modestiei sau a smereniei umane, iar, pe de altă parte, sentimentul ajutorului sau al inspirației divine, neintrând în contradicție cu legile perene ale unei moralități înalte.
Dar, în același timp, cred și mărturisesc convingerea că numai Dumnezeu este Autor sau Creator prim, capabil, precum a demonstrat-o prin crearea lumii, a cosmosului (care, în limba greacă înseamnă „podoabă“ sau „armonie“) să facă o lume „bună foarte“ din nimic. El este Singurul și Unicul Creator prim. Omul poate deveni, cu ajutorul lui Dumnezeu, creator secundar, ducând mai departe doar sau perpetuând ceea ce Dumnezeu a făcut din nimic, așa cum o fac părinții, dând naștere copiilor lor.
Spre exemplu, să ne imaginăm că ar exista posibilitatea să fie clonate geniile lumii și ale neamului sau ale spiritului românesc: Eminescu, Creangă, Enescu ș.a. Cred că dacă în viața lor ar fi putut fi întrebați asupra acestui lucru, s-ar fi împotrivit cu tărie. Nu mi-l pot imagina astăzi pe Eminescu urcând Dealul Copoului, însoțit de prietenul său bun, Ion Creangă, recitându-și și lecturându-și ditirambic operele, în drum spre întrunirile Junimii, de la Casa Pogor. Freamătul contemporan al orașului, zgomotul tramvaielor, graba și agitația lumii i-ar năuci și prăpădi.
Mai mult chiar, îmi aduc aminte că Petre Țuțea, fiind întrebat nu cu mult timp înaintea morții sale, de un propagandist ateu, dacă măcar la sfârșitul vieții a ajuns la concluzia că omul se trage din maimuță, i-a răspuns senin: „Poate tu te tragi din maimuță, tu ești maimuțoi, eu sunt chip al lui Dumnezeu!“.