Duminica a 10-a după Rusalii (Ev. Matei 17, 14-23)

(Mt. 17, 14-15) Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi și zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”.

Dacă fiecare boală și slăbiciune a trupului pe care Mântuitorul a vindecat-o la vremea aceea ar reprezenta diferite simptome ale sufletului, paralizia i-ar simboliza pe cei neclintiți la suflet ținându-l pe acesta zăcând nemișcat în trup. Cei orbi simbolizează trupește pe cei care nu pot vedea cele ale sufletului și cu adevărat, sunt orbi aceștia. Cei surzi simbolizează pe cei care nu vor să asculte cuvântul mântuirii. În același fel trebuie cercetată și starea lunaticului. Cei ce suferă de această boală sunt chinuiți de ea la anumite perioade de timp, în afara cărora, atunci când boala nu se arată, el nu se deosebește cu nimic de omul sănătos. Vei găsi unele suflete care adesea sunt crezute a fi sănătoase, dar care suferă de simptome ca acestea în mijlocul curăției sau a altor virtuți cu care se învrednicesc. Dar vine vremea când sunt chinuiți de un fel de epilepsie și atunci par că se zdruncină, cu toată temelia lor solidă, și sunt biruiți de viclenii și alte dorințe lumești.

(Origen, Comentariu la Matei 13.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 16) Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.

Sfânta Scriptură arată că acest om avea o credință slabă, ceea ce se poate vedea din mai multe locuri; din cuvintele lui Hristos: toate sunt cu putinţă celui ce crede (Mc. 9, 23) și din faptul că tatăl însuși, apropiindu-se, spune: Ajută necredinţei mele (Mc. 9, 24). Totodată, se mai poate vedea și din porunca Domnului: să nu mai intri în el (Mc. 9, 25) și din ceea ce i-a spus tatăl lui Hristos: Dar de poţi (Mc. 9, 22). Dar poate veți spune:Dacă necredința sa a fost motivul pentru care diavolul nu a ieșit din băiat, de ce mai învinuiește pe ucenici? Pentru a le arăta că ei întotdeauna pot tămădui pe cei bolnavi, chiar dacă nimeni nu-i aduce având credință că se vor vindeca. Precum adeseori credința celui care a adus pe cel bolnav a fost suficientă pentru ca acesta să primească vindecare, chiar și de la slujitori mai mici ca însemnătate, tot așa, puterea slujitorului a fost adesea suficientă pentru a săvârși o minune, chiar dacă cei ce-l aduceau pe bolnav nu credeau că se va vindeca. Amândouă cazurile sunt aflate în Sfânta Scriptură. Corneliu, împreună cu cei ai casei lui au adus asupra lor prin credință puterea Sfântului Duh, iar în timpul lui Elisei, când nimeni nu a crezut, un mort a fost înviat (2 Reg. 13, 21).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 17) Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.

Când Domnul spune O, neam necredincios şi îndărătnic, arată că în noi răutatea a intrat prin viclenie, viclenie care este contrară firii noastre umane și care ne face îndărătnici. Cred că era mâhnit pe toată umanitatea de pe acest pământ pentru răutatea ei și de aceea a spus: până când voi fi cu voi?

(Origen, Comentariu la Matei 13.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 17) Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.

Privește nesăbuința acestui om și într-un alt loc; înaintea tuturor celor aflați acolo, el îi învinuiește pe ucenici zicând l-am dus la ucenicii, Tăi şi n-au putut să-l vindece. Însă Iisus a respins aceste învinuiri înaintea tuturor și i-a arătat că este mai mult vina sa, zicând: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Hristos nu se adresează doar tatălui, ci ca să nu-l supere, se adresează tuturor iudeilor. Se prea poate ca oamenii să se fi apucat să cugete lucruri rele despre ucenicii Domnului, dacă acesta nu le-ar fi luat apărarea.

Dar atunci când spune până când voi fi cu voi, Domnul arată cât de plăcută Îi este moartea și că dorește se plece de aici. Tânjește după plecare. Grea pentru El este șederea cu iudeii și nu răstignirea.

Hristos nu a acceptat plângerile lor, dar în schimb ce a spus? A spus: Aduceţi-l aici la Mine, și-l întreabă mai departe:De cât timp este așa? Astfel, Hristos împlinește două lucruri deodată: apară pe ucenici și duce pe om spre o credință mai puternică, ca va exista un sfârșit al necazurilor sale și fiul său va fi vindecat. Iisus lasă pe băiat să se chinuiască, nu pentru a se lăuda (atunci când mulțimea s-a adunat, El a izgonit demonul), ci pentru tatăl băiatului, ca atunci când va vedea pe demon izgonit doar cu Cuvântul lui Hristos, măcar astfel, dacă într-un alt chip nu este cu putință, să ajungă să creadă în minunea ce era pe cale să se petreacă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 18) Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Observă că nu victima care suferea, ci demonul trebuia  să fie certat pe față. Certând indirect pe băiat, poate pentru aceasta a ieșit demonul fiindcă acesta își aflase sălaș în băiat din cauza păcatelor sale.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 19) Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?

Ucenicii sunt surprinși pentru că ei nu au putut scoate afară pe demon. Li s-a dat toată puterea, nu numai de a scoate afară pe demoni, ci și de a învia pe morți (Mt. 10, 8). Mai mult decât atât, pentru că în curând legea avea să fie depășită, Iisus spune: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, și nu pare să o facă doar pentru cei pe care îi alesese. Cei care erau necredincioși aveau să piardă chiar legea pe care o aveau. Dacă ar fi avut în ei această credință, ar fi fost precum grăuntele de muștar și prin puterea Cuvântului, ar fi lepădat această povara a păcatelor și greutatea necredinței lor. Ar fi mutat legea, ca și cum ar muta un munte în mare, peste oamenii și păgânii acestei lumi.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 19) Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?

Domnul, în acest fragment, spunând pentru puţina voastră credinţă n-ați putut scoate afară pe demon, ne îndeamnă să ne rugăm, iar făcând aceasta, ne conduce la concluzia că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (cf. Mc. 9, 29; . Dacă un om trebuie să se roage ca să alunge demonul care se află într-un alt om, nu  cu atât  mai mult trebuie să se roage ca să izgonească lăcomia care se află în el? Cu cât mai mult nu trebuie el să se roage ca să alunge beția sau zădărnicia în care se află? Sau cu cât mai mult nu trebuie să o facă cel care vrea să alunge propria necurăție? Cât de mari sunt semnele păcatelor din el, căci de vor rămâne în ele nu vor intra în împărăția cerurilor!

(Fericitul Augustin,Predica 80.3,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 20) Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.

După părerea mea, munții despre care se vorbește aici reprezintă puterile diavolilor, care-și au ființa într-un izvor de răutate și fiind astfel, își găsesc adăpost în sufletele unor oameni. Iar atunci când cineva  are o credință atât de mare, încât nu mai pune la îndoială nimic din ceea ce se află în Sfânta Scriptură și are o credință ca cea a lui Avraam, care a crezut atât de mult în Dumnezeu, încât i s-a socotit credința ca dreptate (Fac. 15, 6), atunci credința acelui om se aseamănă cu un grăunte de muștar. Un om cu o asemenea credință care va spune acestui munte, adică duhului mut și surd din cel care era numit lunatic, mută-te de aici dincolo, se va muta. Asta înseamnă că se va muta în văzduh din persoana pe care o chinuiește. Pavel, luând aceasta ca punct de plecare, spune cu o autoritate apostolească: Dacă veți avea credință încât să mutați și munții (1 Cor. 13, 2). Pentru că cel care are o asemenea credință, cât un grăunte de muștar, poate muta și alte lucruri asemenea muntelui și nimic nu va fi cu neputință pentru acea persoană.

Dar să cercetăm și aceste cuvinte: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post (Mc. 9, 29). Dacă în toată vremea trebuie să ne îngrijim de vindecarea celor care au astfel de slăbiciuni, nu trebuie să o facem vorbind, întrebându-l sau implorându-l să iasă ci vom izbuti doar rugându-ne pentru el și prin arma postului nostru, vom putea fi încrezători, că vom alunga duhul.

(Origen, Comentariu la Matei 13.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 20) Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.

Ucenicii par să fie cuprinși de frică și de spaimă că au pierdut harul care li se dăruise. Ei primiseră puterea asupra duhurilor necurate și de aceea, au mers la El deoparte și L-au întrebat, nu din rușine (pentru că dacă deja se aflase și au fost criticați, ar fi fost de prisos să se facă de rușine și prin cuvintele lor), ci pentru că ceea ce urmau să-L întrebe era lucru mare și o taină în același timp.

Hristos ce spune? Spune că: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo”, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Și dacă vei întreba: Ce munte au mutat apostolii?, îți voi spune că ei, înviind pe morți, au făcut lucruri mai mari decât să mute munții. Căci a muta un munte și a muta moartea dintr-un trup nu pot fi asemănate. Se spune că după ei, și alți sfinți mai mici decât ei au mutat munți atunci când a fost nevoie. Dar dacă nu a fost nevoie, nu le căutați vină în asta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!

În cazul în care se vor întreba: De ce stăm atât de mult aici? (în Galileea – n.tr), le vorbește din nou despre pătimirile Sale și ei, auzind, nici nu mai voiau să vadă Ierusalimul… Chiar dacă Petru fusese mustrat, cei dimpreună cu Moise și Ilie vorbiseră cu El și numiseră aceste patimi slavă, și chiar dacă Tatăl vorbise de sus; după atâte minuni care au avut loc și, știind că nu va dura mult până ce Iisus va învia (căci Domnul le spuse că nu va rămâne mult timp  în mormânt, ci a treia zi va învia), ei nici măcar atât nu au putut să îndure, ci s-au întristat și nu puțin, ci s-au întristat foarte. S-au întristat pentru că nu înțeleseseră încă puterea a ceea ce El le spusese. O spun aceasta Marcu și cu Luca; primul, zicând: Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe (Mc. 9, 32), iar cel din urmă, spunând: Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt (Lc. 9, 45). Însă, dacă nu-l pricepeau, de ce totuși s-au întristat? S-au întristat pentru că-l înțelegeau, dar nu în totalitate.

Știau că Domnul va muri, pentru că auziseră în permanență despre asta, dar nu știau despre ce fel de moarte va fi vorba, dacă va fi una ce se va petrece repede, dacă va fi încununată cu binecuvântări sau cum va fi învierea. Neștiind aceasta, s-au întristat foarte pentru că iubeau cu tărie pe Stăpânul lor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!

Domnul întotdeauna, când vorbește despre un necaz viitor, o face vorbind și despre fericirea adusă prin mântuire, ca atunci când necazul va apărea pe nepregătite, apostolii să nu fie înfricoșați, ci stea neclintiți cu inimile pe care le-au cunoscut mai înainte. Dacă îi întristează faptul că va fi omorât, trebuie să-i bucure cuvintele , că în a treia zi va învia. În plus, întristarea lor, de fapt marea lor tristețe, nu vine din necredință, căci știau că altădată Petru fusese mustrat că nu cugetă pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor, ci pentru că dragostea pentru Stăpânul lor nu-i lasă să audă nimic amenințător sau umilitor la adresa Sa.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!

Așadar, îi aduce pe ucenici în munte și le arată slava cu care va străluci în lume. Apoi, coborând, eliberează un băiat de un duh necurat. Era pe deplină nevoie ca să El să sufere pentru Pătimirile Sale mântuitoare împreună cu bătăile iudeilor. Când aceasta s-a petrecut, se putea ca ucenicii să se înspăimânte și să cugete între ei: A înviat pe atâția prin puterea Sa divină, a poruncit mării și vânturilor, a biruit pe Satana cu cuvintele Sale, cum s-a întâmplat de a fost doborât și prins în capcana ucigașilor? Oare ne-am înșelat, crezând că este Dumnezeu? Așadar, ca să știe pe deplin toate cele ce vor urma, le vorbește înainte despre taina Pătimirilor Sale.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 209, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!

Cred că suntem obligați să cercetăm și faptul că Iisus a fost dat în mâinile oamenilor, nu de către oameni în mâinile altor oameni, ci de către puterile în mâinile cărora Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru noi toți. Chiar prin faptul  de a fi dat și de a veni sub puterea celor în mâinilor cărora a fost dat, Iisus a surpat pe cel ce are stăpânirea morții. Căci, prin moartea Sa a surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul ca să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evr. 2, 15-16).

(Origen, Comentariu la Matei 13.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)