Rolul Bisericii în școală și societate

Aceștia, care-L izgonesc pe Dumnezeu din școală și societate, nu sunt vrednici nici de istoria bimilenară a poporului român și nici de istoria creștinismului. Sunt „vrednici de plâns” și e bine să ne rugăm pentru ei, ca Hristos Cel Înviat să-i lumineze spre binele lor și al țării întregi.

Abordez această temă (tratată și de multe alte persoane) în contextul istoric românesc trist, când ora de religie este supusă unei suferințe și dezamăgiri provocate de oameni fără credință în Dumnezeu.

Trebuie să înțelegem că nu generația noastră a întemeiat Biserica, nici școala și nici ora de religie. S-au găsit unii dintre contemporanii noștri mai „inteligenți” ca să-L alunge pe Dumnezeu din școli, familie și alte instituții, pentru că El trebuie să stea în Biserică. Dumnezeu care este nemărginit, Iubire și Lumină, Adevăr și Viață este exclus din lumea pe care a creat-o. Aceasta a fost atitudinea păgânilor, a Revoluției franceze, a ateilor și indivizilor care confundă întunericul cu lumina, adevărul cu minciuna și omul cu divinitatea, și vedem unde au ajuns toți!

Dar, să începem cu începutul. Istoria descoperă că omul a fost creat de Dumnezeu și nu invers, că Dumnezeu a fost „Primul Profesor” al primilor oameni, dar și al întregii omenirii până astăzi și până la sfârșitul veacurilor.

Prima școală în care s-s predat ora de religie a fost Paradisul (cf. Facerea 1,27-31; 2, 15-26; 3,9-24). Dacă suntem atenți la versetele Cărții Facerea amintite mai sus, observăm că Dumnezeu pe primii oameni, Adam și Eva, în cadrul orei de religie I-a învățat și morala, limba comunicării (divino-umană), etica, anatomia, biologia, geografia, agricultura, zoologia ș.a. Toate aceste lecții pot fi concentrate într-una singură, ascultarea de Dumnezeu: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: «Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!»” (Fac. 2, 16-17). Omul nu a ascultat  (cf. Fac. 3,4-13) și de atunci se luptă între viață și moarte.

Lecții folositoare au primit de la Dumnezeu și Noe (cf. Fac. 6-9), Avraam (cf. Fac. 12-25), Iacob (cf. Fac. 27-50), Moise (cf. Ieșirea 3-40), David (cf. I Regi 16-30; II Regi 5-24), Solomon (III Regi 5-9), Iov (cf. Iov 1-5), Ilie (cf. III Regi 17-21) ș.a. Mă opresc asupra marelui și cunoscutului Moise, care s-a arătat nepotrivit la chemarea lui Dumnezeu de a izbăvi pe poporul lui Israel din robia egipteană, zicând: „O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie și sunt gângav (...). Dumnezeu a zis către Moise: «Cine a dat omului gură și cine face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu? Mergi dar: Eu voi deschide gura ta și te voi învăța ce să grăiești»” ( Ieșirea 4, 10-12).

Tot el a primit de la Dumnezeu și cele Zece Porunci pe Muntele Sinai: să-L slăvim pe Dumnezeu, să ținem ziua odihnei, să ne iubim părinții, să nu ucidem, să nu desfrânăm, să nu furăm, să nu mărturisim strâmb, să nu râvnim la bunurile semenilor noștri (cf. Ieșirea 20, 11-17), învățături folositoare pentru societatea umană și care se învață în Biserică, familie și școală spre binele oamenilor. Înțeleptul Solomon a zis: „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta” ( Pilde 3,5); „Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe Domnul înțeleg tot” (Pilde 28,5).

Am făcut o incursiune în Vechiul Testament, ca să nu creadă cineva că doar odată cu întemeierea Bisericii Creștine de către Fiul lui Dumnezeu avem argumente privitoare la legătura dintre Dumnezeu, om și școală.

Poruncile dumnezeiești, învățătura Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos formează lecțiile orelor de religie, învățături care luminează pe copii, care îi îndeamnă la a trăi o viață frumoasă și în armonie cu Dumnezeu, oamenii și lumea.

Cei doisprezece Apostoli s-au format la Școala Învățătorului desăvârșit, Domnul Iisus Hristos: „Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice. Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69), a răspuns Petru în numele ucenicilor.

„Și iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viața veșnică? (Matei 19,16). Răspunsul Mântuitorului a fost pe măsura întrebării, adică împlinirea poruncilor (cf. Matei 19,17-21), împlinirea Legii, „fă aceasta și vei fi viu” (cf. Luca 10, 26-28), lege care se concretizează în iubirea aproapelui (cf. Luca 10,29-37).

Uitându-ne în jurul nostru, la cât de stresată este lumea, la câte drame există în societatea românească, este necesar să ne aducem aminte de ceea ce ne spune Hristos: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12); „Cel ce crede în Mine are viață veșnică” (Ioan 6,47); „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Astfel, se naște întrebarea: dorim viața sau „moartea” creștinilor?

Ceea ce se întâmplă în mijlocul nostru ne face să ne gândim că, cei care refuză predarea religiei în școli nu iubesc lumina, viața, adevărul, ci preferă întunericul și moartea, haosul și asuprirea umană.

Se face atâta caz de libertatea de a alege, să participe sau să nu participe elevii la ora de religie. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu este izvorul libertății și că omul este creat ca ființă liberă, dar care trebuie să fie responsabilă de faptele sale. Cuvintele Domnului sunt clare: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii ai Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,31-32).

Însă, observăm astăzi împreună cu Paul Evdokimov că: „Omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca dușman al libertății” ( Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. Anastasia, București, p. 143).

Hristos I-a înzestrat pe ucenici cu putere dumnezeiască și I-a trimis să învețe lumea: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28,19-20).

Învățătura transmisă prin ora de religie nu este a unui om, ci este a lui Dumnezeu făcut Om pentru a ne învăța cum să trăim, să muncim și să devenim nemuritori.

Urmașii Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au întemeiat școli în Alexandria, Antiohia, Cezareea Palestinei, Edesa, apoi Cezareea Capadociei și Constantinopol, în care au predat teologia și științele profesori celebri. Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ș.a. au studiat la școlile importante ale timpului, însă au făcut diferența între învățătura creștină dătătoare de viață și științele profane necesare și ele pentru educație.

Bizanțul din Răsărit și Apus s-a umplut de școli creștine, universități de mare ținută academică creștină, în care au studiat personalități ale vieții bisericești, dar și ale comunității științifice.

De la Universitatea din Constantinopol (452) cu 31 de catedre, Școala de la Mănăstirea Studion (sec. IX), la Universitățile din Bologna (1088), Oxford (cca. 1170), Paris (1200), Cambridge (cca. 1209), Salamanca (1218), Padova (1222), și până la Școlile mănăstirești de la noi, Dumnezeu a rămas în centrul existenței și studiului uman, dar mai ales S-a împărtășit prin Sfintele Taine, elevilor, studenților și creștinilor iubitori de adevăr, har, frumos și viață.

Școlile bisericești de la mănăstirile Cozia, Neamț, Bistrița Olteană, Putna, Tismana, Hurezi, Sfinții Trei Ierarhi ș.a. au luminat societatea românească în Evul Mediu și în perioada modernă promovând atât teologia cât și științele moderne.

De la Alexandru Ioan Cuza și până astăzi Biserica Ortodoxă Română a trecut prin grele încercări din cauza secularizării minții și comportamentului uman, a îndepărtării clasei politice de valorile fundamentale ale creștinismului, care nu este doar o religie între altele, ci este un mod de viață inspirat, experimentat și propus de Fiul lui Dumnezeu, Viața vieții noastre.

Legătura dintre Biserică și societatea românească va continua, în ciuda tuturor atacurilor interne și externe, pentru că Biserica nu este bunul unei persoane sau al unei comunități restrânse și timide, ci este Trupul și Mireasa lui Hristos Dumnezeu, care a zis: „Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

Legătura dintre Biserică și Școală va exista, pentru că aproape toți copiii și profesorii sunt botezați în numele Preasfintei Treimi și al Mântuitorului Iisus Hristos, despre a cărui învățătură,  Gamaliel, învățător de Lege a zis în contextul prigonirii apostolilor: „Feriți-vă de oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte, 5, 38-39).

Împreună cu factorii de decizie, părinții ar trebui să aibă aceeași atitudine ca a Sfântului Apostol Petru în fața prigonitorilor: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5,29).

Omul este o ființă religioasă. „Religia este legătura conștientă și liberă a omului cu Dumnezeu” (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean,  Dogmatica Ortodoxă – manual pentru Seminariile Teologice, Edit. Renașterea, Cluj-Napoca, 2000, p. 24). Ea este indispensabilă școlii neamului românesc, contribuind la formarea caracterului copiilor, la dezvoltarea personală, la cunoașterea universului creat de Dumnezeu și la cunoașterea lui Dumnezeu.

Fericitul Augustin spunea:„Religia este modul de a-L cunoaște și de a-L cinsti pe Dumnezeu” (Ibidem, p. 33).

Sunt de mare actualitate cuvintele  episcopului cărturar, Vasile al Oradiei, care s-a preocupat în anii 90 de reintroducerea orei de religie în școli: „Toate legile și reformele care s-au preconizat pentru o așezare a vieții în făgașuri mai bune au rămas neputincioase, fără putere de a aduce vreo schimbare în bine.

Căci numai acele reforme sunt într-adevăr valabile, generatoare de forțe spirituale care acceptă și se inspiră integral din adevărul descoperit de Hristos omenirii (...).

Școala și Biserica poporului nostru au fost când leagăn al începuturilor noastre naționale, când scut împotriva hoardelor năvălitoare, când cetăți de dârză rezistență, când focare de lumină, când izvoare de îmbărbătare și făurire ale idealului național, când râuri de balsam și nădejde.

De la ele se așteaptă și azi să fie stâlpi luminoși și îndrumători pe căile adevărului în mijlocul poporului (...). În școala de azi a neamului, ca și în aceea din vremurile bogate în fapte mărețe, va trebui să se lase în inima copiilor chipul lui Hristos, să fie crescuți în duhul Evangheliei, căci numai acest duh este în stare să ne păstreze ființa și veșnicia (†Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Religie și caracter. Contribuții la cunoașterea și predarea religiei în perioada adolescenței, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1992, pp. 113-115).

Învățăturile Sfântului Voievod Neagoe Basarab către fiul său Teodosie descoperă dragostea și preocuparea părinților de a da o educație creștină și sănătoasă copiilor lor. De aceea, preotul și învățătorul au constituit factorii educaționali și formatori în parohie, punând accentul pe împărtășirea cunoștințelor religioase spre formarea concepțiilor sănătoase de viață în mentalitatea tinerilor, ca apoi să aibă o atitudine morală în societate. Așa ne învață și Sfântul Vasile cel Mare: „Nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor a unei înrudiri și obișnuințe cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vârstei, învățăturile unor astfel de oameni se înfig adânc și rămân pentru totdeauna” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări. Cuvânt către tineri, trad. și note de pr. prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2004, p. 361).

În agitația și grijile provocate cu privire la ora de religie în școli, ce ar zice înaintașii noștri: Sfinții Voievozi Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, Sfinții Ierarhi Varlaam Dosoftei, Antim Ivireanul sau Calinic de la Cernica, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Spiru Haret, Nichifor Crainic, Radu Gyr, părintele Cleopa, părintele Nicolae Steinhardt, martirii comunismului și tinerii morți în decembrie 1989, care strigau cu entuziasm și nădejde „Cu noi este Dumnezeu”. Cred că ar fi stupefiați văzând comportamentul anticreștin și antiuman al celor care beneficiază de libertate și istorie datorită sacrificiilor săvârșite de ei.

Ce a făcut Biserica Ortodoxă pentru poporul român în ultimii douăzeci și cinci de ani, se întreabă unii? Doar câteva rezultate dincolo de activitățile pastorale, misionare, culturale și educaționale: 158 de cantine sociale și brutării; 51 de instituții ce oferă servicii medicale și farmacii; 85 de centre de zi pentru copii; 14 centre de zi pentru vârstnici; 44 de centre rezidențiale pentru vârstnici; 35 de centre de tip familial; 38 de grădinițe sociale și after-school; o instituție de învățământ pentru adulți; 21 de centre de urgență (pentru persoane fără adăpost, victime ale violenței domestice, victime ale traficului de persoane); 21 de campusuri de tabără; 63 de centre educaționale etc. (vezi Ziarul „Lumina”, de miercuri 4 februarie 2015, nr. 27, anul XI).

Este bine să amintim și să subliniem un lucru foarte important. Preoții au învățat la școală să slujească pe Dumnezeu, Biserica și oamenii, au învățat să facă biserici, să le păstreze, să dezvolte activități spirituale, pastorale, misionare, culturale, educaționale și filantropice. Preoții nu au învățat să construiască spitale, școli, grădinițe etc., cu toate că unii se ocupă și de aceste activități. Cei care slujesc instituțiile din domeniile respective trebuie să fie mai responsabili față de sănătatea și educația poporului român. Dacă fiecare ne-am îndeplini responsabilitățile muncii noastre, nu am mai fi în situația dramatică și dezastruoasă de astăzi. Că „sunt cinci biserici noi și doar o școală construite după 1990, că avem 18.300 de biserici și doar  4.700 de școli generale”, arată și descoperă modul cum s-a lucrat în aceste instituții și stadiul la care în mod voit au adus familia creștină românească. Cred că este rușinos să reclami cu ostentație cifrele și procentele care fac diferența, pentru că acestea arată cât este de neputincios sistemul de conducere și coordonare al ministerelor și instituțiilor, care nu funcționează normal și spre binele românilor.

Aceștia, care-L izgonesc pe Dumnezeu din școală și societate, nu sunt vrednici nici de istoria bimilenară a poporului român și nici de istoria creștinismului. Sunt „vrednici de plâns” și e bine să ne rugăm pentru ei, ca Hristos Cel Înviat să-i lumineze spre binele lor și al țării întregi.

De la același autor

Ultimele din categorie