† TEOFAN,

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,

cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel
 în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

„Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure. Și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută;
că a înviat Hristos, Bucuria cea veșnică.”[1]

Iubiți frați preoți,

Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

Trăim în aceste zile sub semnul Învierii Domnului Hris­­tos. Mărturisirea că „Hristos a înviat!” și confirmarea aces­teia prin cuvintele „Adevărat a înviat!” aduc în suflet o stare de pace, seninătate și, mai ales, de bucurie.

De ce, oare, simţim mai multă bucurie de Paști decât în alte zile ale anului? De unde vine aceasta? Ce anume aduce atâta mulțime de oameni la biserică în noaptea Paștilor?

Sunt întrebări spuse sau nespuse care așteaptă răs­puns pentru a conștientiza mai adânc și mai real frumusețea și bucuria acestei sărbători.

Sfânta Evanghelie, Vestea ce Bună, începe cu mărtu­ri­sirea bucuriei din noaptea Naşterii lui Hristos – „Iată, spune îngerul, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 10-11) – şi se încheie cu bucuria Apostolilor la Înălţarea Domnului: „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52).

Între bucuria Nașterii și bucuria Înălțării la cer a Dom­nului Hristos se află taina Crucii și a Învierii Sale, izvor de mare bucurie pentru oameni. „Femeile mironosițe, spune Părintele Dumitru Stăniloae, aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargă cu frică și cu bucurie mare să ducă această veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adresează Iisus Cel înviat la întâlnirea cu ele este: «Bucurați-vă!» (Matei 28, 9). De atunci, cei ce cred aleargă cu aceeași bucurie debordantă în noaptea Paștilor și în zilele următoare, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: «Hristos a înviat!». Bucuria este starea sufletească principală pe care a produs-o vestea Învierii în cei care știau că viața lor sfârșește în moarte. Bucuria aceasta se menține continuu, dar se actualizează în noaptea Paștilor.”[2]

De-a lungul veacurilor, creștinii au trăit sărbătoarea Sfin­telor Paști ca răstimp de mare bucurie. Cântările Bisericii au subliniat în mod special această realitate: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”[3]. „Să ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos”[4], rostește cântarea Bisericii. De ce aceasta? Pentru că „iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”[5].

Drept-măritori creștini,

Mare este bucuria acestor zile, în mod special pentru cei care se străduiesc să trăiască în duh creştin autentic, pentru toți cei care îşi iau în serios credinţa. În același timp, se cuvine să recunoaștem că mulți dintre semenii noștri nu cunosc această bucurie, după cum mulți dintre fiii și fiicele Bisericii nu trăiesc în mod real bucuria de a fi creștin. Mai mult, constatăm, cu durere, că de multe ori nici noi înşine nu trăim bucuria Învierii în adevărata sa adâncime și cuprindere.

Întrebarea fundamentală este aceasta: de ce nu se regăsește lumina bucuriei lui Hristos în viața multor creștini? În câți dintre noi, creștinii, se descoperă ca fiind trăită per­manent și cu toată intensitatea bucuria Învierii pe care Bise­rica o prezintă atât de frumos în slujbele și cântările închinate Marelui Praznic al Paștilor, precum auzim: „Paștile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, iz­băvire de întristare! Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară stră­lucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi Apostolilor”[6]? Câți dintre noi „ne veselim dumnezeiește”[7], măr­­turisind prin propria noastră viață cuvintele: „O, dumnezeiescul! O, iubitul! O, preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai fă­găduit să fii până la sfârşitul veacului, Hristoase. Pe Care întărire de nădejde credincioşii avându-Te, ne bucurăm!”[8]?

Auzind aceste imne liturgice, mulți dintre noi le socotim frumoase, pline de poezie, cu mult farmec dumnezeiesc. Aici este ma­­rea problemă: recunoaștem că sunt frumoase, poetice și fer­mecătoare, dar nu suntem cuprinși în miezul lor de taină, de adevăr fundamental.

Adevărul mărturisit de cântarea Bisericii nu ne atinge în fibra cea adâncă a sufletului, nu ne schimbă viaţa, nu ne con­vertește mintea. De ce, oare? „Deoarece noi încă nu am bi­ruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii”[9], ne spune marele duhovnic Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Patimile, în diferite forme de manifestare și intensitate, sunt cauzatoare, în ciuda aparențelor, de o imensă tristețe.

De ce nu descoperim bucuria Învierii în toți creștinii? Deoarece, spune Cuviosul Paisie Aghioritul, recent trecut în rândul sfinților, „astăzi cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii, și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jert­­firea de sine. Consideră o izbândă atunci când reuşesc ceva fără os­teneală, când se aranjează materialiceşte, dar nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li s-a dat prilej de nevoinţă”[10]. „Știi ce bucurie simte omul atunci când se jertfește?”, întreabă acelaşi dumnezeiesc părinte. „Nu-și poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pen­­tru că Hristos este Jertfă.”[11]

De ce nu se observă prezența bucuriei întru Hristos în mulți dintre creștinii care umplu bisericile și au, în general, o viață corectă din punct de vedere religios? Deoarece mulți dintre noi identificăm creștinismul cu frica de păcat, teama de pedeapsă, sen­­timentul vinovăției, respectarea unor reguli morale, umi­­lința etc. Toate acestea sunt manifestări ale vieții creștine, dar care, trăite în lipsa bucuriei, denaturează legătura cu Dum­ne­zeu și cu semenii. „Bucuria, spune un teolog ortodox con­temporan, nu este una din componentele creștinis­mului, ci este tonalitatea creștinismului care pătrunde toate – credință și viziune. Unde nu este bucurie, creștinismul devine teroare și, din această cauză, un chin.”[12]

Creștinul care nu are capacitatea de a se bucura, sau respinge bucuria de la sine sau de la semeni, nu este creștin adevărat. În viața creștinului, „bucuria este esențială, deoarece este rodul prezenței lui Dumnezeu. Nu poți să nu te bucuri, știind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu și umilința sunt drepte, autentice, fructuoase. În lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experiențe religioase”[13].

Fără bucurie, nu există nici libertate reală, nici smerenie adevărată, nici rugăciune. „Bucuria este temelia libertății”[14], iar „fără bucurie, smerenia și rugăciunea sunt lipsite de har. Puterea lor stă în bucurie.”[15]

Iubiți credincioși,

Lumea în care trăim este cuprinsă de tristețe, deznădăjduire, dezorientare sau plictiseală. Într-o astfel de lume, trăim şi noi, creștinii, astăzi. Nu numai trăim, dar și suntem cuprinși de această lume, de ispitele și capcanele ei, de duhul ei, mai ales. De multe ori, ne afundăm inima în interese mărunte, lupta pentru putere ne copleșește, conștiința superiorității față de alții face imposibilă o viață de pace și liniște. Suferim adânc din pricina mândriei și a dorinței de stăpânire și acest fapt ne transformă viața în iad. Ne afundăm tot mai adânc în valurile acestui iad și simțim puterile sufletului paralizate, incapabile de renaștere.

Într-o astfel de situație, suntem chemați să ridicăm mâna ca Sfântul Apostol Petru aflat între valurile mării și să stri­găm lui Hristos din toată ființa noastră: „Doamne, ajută-mă!”. Chiar în iadul cel mai de jos al deznădejdii și confuziei, al tristeții și îndoielii, Hristos coboară, ne ia de mână și ne ridică la suprafață. Acest lucru nu se întâmplă cum și când vrem noi. Fiecare om are drumul lui, durerea lui și Dumnezeu intervine pentru fiecare în mod neașteptat, de multe ori neînțeles de om, dar întotdeauna tămăduitor.

Sufletul nostru este plin de răni, multe și dureroase. Pentru aceste răni nu există decât un singur doctor – Dumnezeu, un singur spital – Biserica, și un singur medicament – bucuria.

Bucuria care ne tămăduiește de toată rana sufletului și a duhului, a minții, a inimii și a trupului se află în Hristos Cel mort și înviat. El ni Se împărtășește în Trupul și Sângele Său, la Dumnezeiasca Liturghie. Bucuria întâlnirii cu Dom­nul îi dăruiește omului putere în asumarea durerii proprii și a celor din jur. Aceeași bucurie în Domnul îi oferă omului putere să „accepte bucuros lupta împotriva răului și a păcatului și să-l facă părtaș la biruința cea din urmă”[16], biruința asupra morții. Aceasta pentru că, așa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, „Învierea lui Hristos înlătură în general moartea ca sfâr­­șit al vieții noastre, deschizându-i orizontul eternității. Aceasta este și cauza bucuriei noastre în orice timp”[17].

Întâlnirea cu Domnul Hristos în Euharistie și puterea biruinței Lui asupra morții îi oferă omului izvor inepuizabil de bucurie atât în viața de familie, cât și în cea de mănăstire. Așezată sub semnul lui Hristos, familia – tatăl, mama și pruncii lor – devine, în pofida multor greutăți, bucurie continuă, bucurie jertfelnică, bucurie adevărată. „Încrederea, ca prin­cipală directivă a vieții, aplicată tuturor”[18], cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de atitudine, creează, de asemenea, fundament pentru multe bucurii în viață. Lupta pentru o viață cât mai simplă, necomplicată și onestă aduce un plus debucurie în viața omului. Iertarea și recunoștința, viața de rugăciune și smerenia, evitarea luptei pentru putere și iubi­rea față de toți constituie tot atâtea valuri de bucurie care-i fac omului viața plină, frumoasă, adevărată.

Iubiți frați şi surori întru Hristos Domnul,

Zilele de Paști vor trece repede și vom reintra în obișnuitul și greutatea vieții. Pentru a face față ispitelor dinăuntru și capcanelor dinafară, să ne îmbrăcăm cu haina bucuriei dăruită nouă de Învierea lui Hristos și să n-o dezbrăcăm de pe sufletul nostru niciodată. Să ne lăsăm pătrunși de puterea Învierii și, în acord cu imnele Bisericii, să „ne bucurăm dumnezeiește”,„să ne curățim simțirile”[19], şi „unul pe altul să ne îm­­brățișăm și așa să zicem: «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le»”[20].

Dumnezeu să vă răsplătească pentru toată strădania pe care ați arătat-o în legătură cu predarea Religiei în școlile unde învață copiii frățiilor voastre. Înscrierea copiilor acestui popor pentru a putea participa la ora de Religie a fost cu adevărat o mărturisire de credință, un act de responsabilitate față de propriii copii, un examen pe care l-am trecut cu bine. Atitudinea dumneavoastră a fost o mustrare clară a celor care doresc o altă educație decât cea creștină pentru copiii Bisericii noastre. A fost și o încurajare pentru noi, arhierei și preoți, că, în momente de cumpănă, poporul lui Dumnezeu arată dragostea jertfitoare față de Domnul Hristos Cel Înviat.

Vă mulțumesc din tot sufletul și vă îmbrățișez în Dom­­nul, pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, dorindu-vă zile fru­moase de Paști, și multă, sfântă, adâncă și înălțătoare bu­­curie. Din bucuria Învierii Domnului Hristos să vă hrăniți propriul suflet, dar și sufletele celor dragi, de aproape sau de departe.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru frate și părinte către Dumnezeu rugător,

                                      † TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice