O zi cu mitropolitul prin parohiile Moldovei

„Nu sunt bani, dar aveţi frumuseţe naturală, aer curat, mâncare sănătoasă, frumusețe umană…”.

Notă. Fotoreportajul care urmează conține atât elemente reale, cât și construite de autor, pe marginea unor realități date. Lăsăm cititorului bucuria de ghici ce este real și ce este, eventual, plăsmuit.

O nouă descindere a mitropolitului în realitatea parohiilor, la care am avut bucuria să iau parte recent, se constituie într-un prilej de a cunoaște, la fața locului, lumea satului și a credincioșilor dar și într-o ocazie de sondare a legăturii dintre enoriași și cei care îi reprezintă la nivelul cel mai de sus al instituției bisericești. O legătură care a luat un alt curs în anii din urmă, printr-o „imersiune” directă a IPS Teofan în arealul parohiilor și bisericilor Arhiepiscopiei Iașilor, mai mari sau mai mici, mai vechi sau încă nedefinitivate, mai bogate sau mai sărace - materialicește vorbind, că din punct de vedere spiritual nu sunt operabile astfel de ierarhizări. O legătură dorită, așteptată, binecuvântată!

Părintele s-a trezit dis-de-dimineață, încă de pe la cinci. Trece tiptil pe lângă camera celor doi copii, se îmbracă cu grijă, mănâncă ceva în grabă, urcă în mașină iar în drum spre biserică îl ia și pe cântăreț. Preoteasa, profesoară la școala din sat, se va ocupa, mai încolo, de îmbrăcatul copiilor, de prăjituri și sucuri, de pâine și sare pentru primire și va veni apoi la biserică. Astăzi îl au ca oaspete pe mitropolit, acesta va aduce personal Sfântul Antimis, și mai au de pus la punct unele treburi. E mare bucurie, că așa ceva nu s-a mai petrecut vreodată în cătunul lor, în bătătura lor. Mai trebuie câteva covoare în fața bisericii, mai este de verificat dacă în sala de prăznicar au foste aduse toate sortimentele de produse fabricate în atelierul de prelucrat și conservat legume și fructe al bisericii. Părintele are totuși o dilemă: să-i ceară înaltpreasfințitului o suplimentare a cotei de lemn pentru acoperișul bisericii celei noi sau să aștepte altă ocazie?

M-au impresionat câteva constante ale acestor întâlniri: interesul și căldura cu care a fost așteptat și întâmpinat ierarhul, bogăția florilor de sezon oferite și primite (nu mai contează din ce direcție și către cine), firescul și convivialitatea comunicării și a discuțiilor, părăsirea și evitarea aspectului protocolar la care ar fi putut aluneca astfel de ceremonii (cu excepția ritualului de așezare și oferire a Sfântului Antimis),  interesul de a cunoaște nu doar fața frumoasă a lucrurilor, ci și problemele sau disfuncțiunile care se manifestă în viața bisericilor, prețuirea și contactul direct cu membrii familiilor preoților stabiliți în astfel de comunități, prezența semnificativă a copiilor și valorizarea lor, adresarea directă, convorbirea cu ei, dăruirea unor mici simboluri cum ar fi iconițe, oferirea aproape în totalitate, către enoriași, copiilor, mai ales, a darurilor primite (prăjituri, felii de plăcinte și cozonac, fructe etc.), realizarea naturală a unui cadru topografic închis și apropiat, sub formă de cerc sau semicerc, prin aşezarea copiilor în faţa maturilor, în locul cu vizibilitatea cea mai bună etc.

Iar în cuvântului lui, rostit calm, cu căldură, privind direct în ochii celor de dinaintea lui apar teme și îndemnuri de felul:

„Fraților și surorilor!…Mă bucur că am ajun aici, la dumneavoastră, ca să văd ce faceți, cum o duceți, după ce azi de dimineață am trecut și pe alte parohii, pe la alți frați creștini…”

„Am venit la voi să văd cum purtați mai departe credința moșilor și strămoșilor noștri…”

„Să aveți grijă de sufletul fiecăruia dintre noi și să vă păstrați sănătatea trupească şi curățenia inimii…”

„Să veniți la biserică, să vă rugați și să aveți grijă și de morții voștri…”

„Să creșteți frumos acești prunci, să-i educați în spiritul valorilor credinței…”

„Să vegheați la întărirea și consolidarea familiei, antecamera bisericii, biserica cea mică, biserica de acasă…”

„Nu sunt bani, dar aveţi frumuseţe naturală, aer curat, mâncare sănătoasă, frumusețe umană…”.

La intrarea în una dintre biserici, e o fetiță fără vârstă, cu niște flori aproape veștejite, aflată într-un scaun cu rotile, vegheată de mama ei. Un suflet de om, mult mai încercat decât noi ceilalți, cu aceleași emoții și bucurii pe chip. Mitropolitul se îndreaptă direct spre ea, mângâind-o pe creștet și binecuvântând-o, dar venind și cu următorul îndemn, spus nu se știe dacă fetei, mamei, sau amândoura, deopotrivă: „Să-ţi dea Dumnezeu răbdare”. După câteva minute va primi de la vlădica și un alt semn, o icoană. Cu siguranță, că pentru ea – pentru ele, aceasta va deveni un reper, un izvor de întărire, de alinare, de îndurare.

Atmosfera e una cât se poate de caldă, de convivială, chiar neprotocolară. De obicei, după scurta ceremonie din altarul bisericii, consumată într-un cerc restrâns, se iese afară, pe tăpșanul de iarbă, eventul sub umbra unui copac bătrân, unde ierarhul și invitații sunt așteptați. Mitropolitului i se oferă un scaun simplu, pentru a se odihni preț de câteva minute și a cuprinde cu privirea pe cât mai mulți din jurul său.

În primele cercuri stau copiii, așezați pe covoare sau țoluri, care cum se nimerește sau potrivește, apoi ceilalți enoriași în semicercuri, cu orientare către ierarh. Primul care ia cuvântul este preotul din parohie. „Ia, spune părinte, unde suntem…”. Și părintele spune: că suntem aici și aici, în această sfântă biserică ce ființează din…, ctitorie a voievodului sau boierilor…, cu o suta, sau două sau trei sute de suflete…, că înainte aici au slujit părinții demni de pomenire…, că este o biserică nouă, a cărei pictură acum se face, cu ajutorul lui Dumnezeu și a oamenii locului, și că vă vom invita la anul să o sfințim…, că mai avem de terminat casa socială, și de recuperat niște terenuri, și că am avea nevoie de una, de alta, poate niște sponsori mai cu dare de mână etc. etc. „Da, părinte, mulțumim frumos” – spune mitropolitul, după care urmează cuvântul lui.

Și-n timp ce mitropolitul aduce în discuție teme mari pentru oameni mari, doi prichindei cu vârste puțin peste un an își dispută, fără nicio jenă, un biberon cu ceai sau apă, sub privirile îngrozite ale unei mame, ce încearcă în zadar să soluționeze disputa. Însă ei - nu și nu, trag cu sârg de același obiect, vociferând în limba lor copilărească, și nu încetează până ce o altă persoană nu întinde un șip suplimentar. „Lăsați copii în pace și nu-i opriți, că ei sunt modelul de inocență pe care noi, cei mari, am cam pierdut-o!” – îndeamnă vlădica, vădit încântat de scena la care asistase.

Întrebare prezentă aproape mereu: aveți sectanți? De cele mai multe ori se răspunde că nu, uneori da. „Până data viitoare, când mai vin pe aici, încercați cu cuvântul și fapta bună să-i aduceți în biserică”. Sunt impresionat de adecvarea discursului la context, de fructificarea elementelor particulare, accidentale, chiar a unor întâmplări/secvențe aparent disonante cu spiritul unei ceremonii (glasuri sau gesturi ingenui ale copiilor, o pală de vânt ce trimite la suflarea Duhului Sfânt, un element arhitectural emblematic, un reper istoric grăitor pentru biserica locului etc.)

Puștiul cu pistrui pe față mai are doi frați, dar el e singurul care a venit la biserică. Sora mai mare se pregătește pentru un examen, iar fratele mijlociu are grijă de bunica lor care stă la pat. Uhau!…, ce mare se va da în față băieților de pe ulița lui, care au fost nevoiți să meargă, taman azi, la prima prașila a porumbului… Este bucuros că s-a ținut de cuvânt și față de părintele, căruia i-a promis, acum câteva zile, că va veni la biserică aducând, în plus, și un buchet mare din crinii cei puși și îngrijiți de maică-sa.

De cu noapte avusese chiar și un vis: se făcea că apare în spatele casei sale, în șopronul unde adesea se juca de unul singur, un preot mare, înalt, îmbrăcat cu o mantie aurie, de împărat, precum văzuse el la televizor, și care îi adusese în dar jucării multe, din alea pentru care se face publicitate la același program… Ei, dar părintele acesta e simplu, îmbrăcat în negru, doar barba e mare și albă, iar ochii și privirea aduc a ceea ce el își imaginase. Face eforturi să înțeleagă ceva din vorbele părintelui, dar mare lucru nu pricepe. Este atras, însă, de privirea caldă, de vorba clară, de gesturile făcute cu mâna, chiar și de respirația acestuia pe care o simte în față, fiind la un metru distanță de el. Un gând îi veni în minte, dar deocamdată nu-l va spune nimănui, poate diseară, în fața icoanei: oare nu ar putea să se facă și el părinte, ca cel din fața lui, când va fi mare?

Nu mai puțin interesantă este și partea de „culise”, consumată între ceremonii, cu cei câțiva consilieri sau apropiați care îl însoțesc (în mașină, în timpul răgazului de prânz la o mănăstire de lângă oraș). Ideile sau valorizările, explicite sau spuse „printre rânduri”, trădează o bună cunoaștere a realităților bisericii, a celor ce pot sau nu fi spuse, dar și o preocupare pentru găsirea unor soluții rapide, corespunzătoare, echilibrate. În primul rând, înțelegerea și durerea în fața unor realități crude și dure, de ordin economic sau social, atât în ce-i privește pe credincioșii satelor, dar și pe preoții slujitori; rezonanța sau chiar compasiunea în raport cu unele dureri personale ale preoților (unuia i-a decedat soția, altul a fost părăsit de aceasta, plecând prin cele țări, altul este grav bolnav...). Apoi, problemele legate de construirea de noi biserici, de anumite anexe ale acesteia, de recuperarea unor terenuri pierdute sau furate. Și problemele continuă: soluționarea pe loc a unor cerințe ale preoților, cum ar fi suplimentarea cu încă ceva metri cubi de lemn pentru continuarea lucrărilor la biserică, o mai atentă și clară delimitare a sectoarelor parohiilor, astfel încât să nu se ajungă la dispute sterile între preoți, generarea unor măsuri sau hotărâri în urma constatării la fața locului că sunt necesare (cum ar fi împroprietărirea unor preoți de la țară cu o anumită suprafață de pământ pentru a le asigura supraviețuirea, găsirea de joburi alternative pentru preoții foarte săraci, luarea de măsuri de descurajare a navetismului printre slujitorii bisericii etc.).

Mătușa gârbovită de ani și de necazuri este chiar în fața mitropolitului și mai că nu mai are putere să iasă din biserică. Nu-i vine să creadă că este luată de mână, ajutată chiar de el să coboare primele trepte de piatră pe care, oricum, chiar proptită pe propria cârjă, nu s-ar fi descurcat de una singură să le facă față. Aflase de la o vecină că azi vine părintele cel mare de la mitropolie și își puse în gând să nu lipsească. Îi murise bărbatul cu vreo opt ani în urmă iar cei doi copii erau așezați în altă parte - băiatul era în oraș, iar fata fusese plecată mai demult, cu tot cu nepoți, în Italia. Și-a pus cu greu capotul cel nou din diftină maro, cu flori de albăstrele, cusut de o cumătră a ei mai tânără de peste drum. Stă aproape atinsă de mitropolit, în timpul cuvântului lui către mulțimea din fața bisericii.

Frumos grăiește părintele acesta, are vorba dulce și spune lucruri adevărate. I se confirmă ceea ce și ea gândea, dar nu găsise cuvinte potrivite pentru a le spune: lumea asta de azi a cam luat-o razna! Și tot gândindu-se la asta, uită să îi mai dea mitropolitului cele trei fire de busuioc smulse din fața casei înainte de a veni spre biserică. La întoarcere acasă avusese noroc că o luase cu căruța niște băieți din vale pe care îi cunoștea. Dar se tot gândea că, uite, mitropolitul o ajutase să coboare scările, și ea nici măcar nu-i dăduse acele simple, dar atât de frumos mirositoare flori…

Tipologia oamenilor e grăitoare în felul ei pentru starea și statutul credinței religioase, azi. Comportamentele sunt atent gestionate, vestimentația este sobră și de sărbătoare, compoziția pe vârste reflectă straturile naturale la nivelul comunității. În general, sunt prezente fețe luminate, cinstite, inocente, deseori muncite, încercate – indiferent de stare sau de vârstă.

E o secvență, o „vână” a României profunde, neviciate, nestricate. Sunt prezenți foarte mulți copii frumoși, curați, atinși de moment, curioși, deschiși și dezinhibați. Își mai dau cu coatele, își mai trag ocheane. Câte unul mai cască din când în când. La una dintre opriri, un tânăr mai chefliu face notă discordantă prin lacrimile și pioșenia lui. „Ia să bei matale mai puțin, îl îndemnă mitropolitul”. Văcarul satului, ce tocmai își întoarce cireada în sat pe drumul din fața bisericii, aude vocea mitropolitului și simte că ceva important se petrece în curtea bisericii. Aproape instinctiv, își ridică chipiul transpirat, face un semn frumos al sfintei cruci, și-și mână vitele lui mai departe.

Eu am 90 de ani sau cam așa ceva. Nu știți cum mă cheamă, nici eu pe voi. Am prins alte vremuri, de mă puteți înțelege: deprinsul cetitului l-am făcut cu părintele din sat, religia tot cu el. Am fost și la război, pe frontul de răsărit, unde am fost rănit, apoi decorat. După lăsarea la vatră mi s-a luat și decorația, și pământul. Simt că nu o mai duc mult, dar asta e, toate au un sfârșit, facă-se voia Domnului. Am trăit destul, las timpul altora. Mă mișc greu, sau nu mă mișc deloc. M-au adus aici niște nepoți, cu mașina lor. Și am rămas în mașină, că nu mă mai țin picioarele. M-am spovedit părintelui săptămâna trecută, dar simt că nu o mai duc mult …și mai am multe păcate. Acolo, pe front, am tras, și nu se știe unde au ajuns gloanțele mele. Cică ar veni părintele mitropolit la noi în sat. De cum am auzit, mi-am și zis: dau juma din pensie, numai să mă duceți și pe mine la biserică, măcar să îl văd. Nu am dat nimic, nepoții mi-au ascultat vrerea. Acum stai aici, în mașină, și ascult. Privesc prin geamul întredeschis. Mai durează. Sunt învățat să aștept. Se face din ce în ce mai cald. Doamne, mai dă-mi puteri… Ușa se deschide, iar mitropolitul îi vorbește, îi atinge creștetul, îi mângâie sufletul, îl binecuvântează. Iar el îi sărută mâna, mâna aceea de preot și icoana pe care le știa dintotdeauna. De acum poate să treacă dincolo liniștit…

Fața îi este liniștită, senină, privirea e cuprinzătoare și atentă. A fost o zi plină, și azi, după vizitarea celor paisprezece parohii. Știe care îi este povara și misia. Le vede pe toate și le-nțelege. Se consultă cu cei din jur, le cere o părere, ascultă de ea. Când ceva nu se leagă, mai întreabă o dată. Când ceva e clar și trebuie îndreptat, pune degetul pe rană. Când ceva merge prost, ceartă părintește și îndeamnă la găsirea soluțiilor. Când ceva nu înțelege sau nu e de-nțeles, își îndreaptă privirea spre cer.

Ajungem într-un târziu la reședința mitropolitană. Oarecum obosiți, cu multe impresii, dar bucuroși de bucuria lăsată și revărsată pe unde ierarhul a trecut în această zi, căreia și noi i-am fost părtași. Florile cele mai frumoase, și altele pe care le-a primit, le împarte cu cei care l-au însoțit. Mulțumim frumos, Părinte!

Și a fost dimineață, și a fost seară, și uite așa s-a petrecut o zi obișnuită de lucrare a mitropolitului Teofan.

***Itinerariul pastoral evocat în rândurile de mai sus s-a desfăşurat în ziua de 9 iunie 2012 şi a inclus următoarele parohii (toate din judeţul Iaşi): Şorogari (Pr. Mihai Nohai), Dorobanţ (Pr. Dănuţ Rotaru), Aroneanu (Pr. Ovidiu Buzenschi), Rediu Aldei (Pr. Iulian Florescu), Orzeni (Pr. Ioan Stoleru), Rusenii Noi (Pr. Ionuţ Mihalache), Hiliţa (Pr. Eduard Mihail Axinte), Covasna (Pr. Constantin Timofte), Cozia (Pr. Cătălin Cojocaru), Bazga (Pr. Teodor Bărbieru), Răducăneni (Pr. Liviu Lăzărescu), Roşu (Pr. Florentin Lercă).

Citește alte articole despre: parohii, IPS Teofan, vizită pastorală, bătrâni frumoşi

De la același autor

Ultimele din categorie