„Cumpătarea trebuie înţeleasă ca un exerciţiu de redobîndire a raiului pierdut”

Din cauza păcatului strămoşesc, omul este înclinat să se iubească pe sine mai mult decât pe Dumnezeu. Cumpătarea îl ajută pe om să se preocupe de sine în mod dezinteresat şi să dobândească echilibrul fizic şi spiritual. Altfel spus, prin virtutea cumpătării se menţin în ordine afectele profunde, slujitoare ale vieţii trupeşti şi sufleteşti. Părintele Dorin Ploscaru, de la parohia Vaduri II din judeţul Neamţ, ne va vorbi în continuare despre cum putem dobândi şi păstra virtutea cumpătării în lumea de astăzi.   

Ce este virtutea cumpătării şi cum trebuie ea înţeleasă de oamenii de astăzi?       

Virtutea cumpătării nu trebuie înţeleasă de omul de astăzi ca o coerciţie sau abstinenţă, ci mai degrabă  ca un exerciţiu de chibzuinţă, de libertate şi dreaptă socoteală. Bunul Dumnezeu îi dă omului posibilitatea de a se bucura de toate fără a abuza, fără a cădea în extrema cealaltă: lăcomia sau îmbuibarea.Vir-ibus(lat.) = bărbăție, virtute, vîrtute asta defineşte de fapt. A fi un om virtuos, înseamnă a fi bărbat. A fi bărbat, duhovniceşte vorbind, înseamnă a te împotrivi păcatului, a sta drept, puternic, în faţa tentaţiei de orice fel ar fi ea: de la oameni sau de la diavol. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale, în mîncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea sa. Dar virtutea cumpătării cere şi stăpînirea poftelor (1Petru 2,11). Cumpătarea se arată astfel foarte folositoare atît trupului, cît şi sufletului, căci ea pune frîu păcatului şi îndemnului la păcat. Ignorarea cumpătării se răsfrînge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfîntul Ioan Gură de Aur, iată ce spune: „Lipsa de înfrînare în mîncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, pînă ce e distrus printr-o boală îndelungată”( Cuvîntarea 29 la Epistola către Evrei). Cumpătarea deci trebuie înţeleasă de oamenii de astăzi ca un exerciţiu de admiraţie faţă de Dumnezeu, ca un exerciţiu de libertate, ca un exerciţiu de redescoperire a frumuseţii şi miresmei lăuntrice a omului care face din trupul său „templu al Duhului Sfînt” şi, de ce nu, ca un exerciţiu de dobîndire şi redobîndire a raiului pierdut.         

Cînd putem spune că cineva a dobîndit virtutea cumpătării?

Zi de zi  lucrăm şi exersăm virtutea cumpătării, de dimineaţă pînă seara, fiecare dintre noi. Cît reuşim? Ştiutorul inimilor cunoaşte. Important este să ne străduim, să ne aflăm pe cale. Sigur, sînt Sfinţii, pustnicii, eremiţii, asceţii care duceau şi duc o viaţă extrem de aspră. Dar şi în lume, între mireni sînt persoane care au dobîndit virtutea cumpătării. Îi vedem lîngă noi: gustă cîte puţin din toate, se bucură de toate şi de toţi, cu măsură, cu îngăduinţă, cu blîndeţe şi bunătate: „Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1Cor. 6,1).

„Cumpătarea aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului”

Este cumpătarea cea care poate pune  ordine în viaţa omului?

Cumpătarea, de la a cumpăni, a ţine în cumpănă dreaptă, a ţine în echilibru firea, a fi om socotit, omul care-şi ţine în frîu pornirile instinctuale. Cumpătarea, fără îndoială aduce linişte, pace şi împăcare în viaţa omului. Toate furtunile se potolesc. Toate „valurile” şi „vînturile” se liniştesc în chip minunat. Ambiţia, vanitatea, megalomania, autosuficienţa,  „plăcerea”, „puterea” şi „averea” fac parte din viaţa omului. De ce? Pentru că omul realizează ceea ce spune Solomon împăratul în Ecleziast: „vanitas vanitatis omnia vanitas”:  „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune” (Ecl. 1,1). Din păcate toate aceste adevăruri sînt descoperite şi acceptate tîrziu în viaţa omului. E bine însă şi atunci „Tîrziu Te-am descoperit, o, Iubire!” strigă duios şi cu sincer regret Fericitul Augustin în „Confesiuni”, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul neorînduielii ci al păcii”(1Cor.14,33).  

Sfinţii Părinţi afirmă că virtutea cumpătării trebuie să cuprindă toate simţurile omului. Cum anume se poate realiza acest lucru?                  

Cele cinci simţuri ale omului prin care intră păcatul şi tentaţiile lumii după Sfinţii Părinţi trebuie „despătimite”, aşa cum spunea Părintele Cleopa Ilie cînd se adresa poporului : „acum mai lăsaţi-mă să mă duc să plivesc şi să prăşesc şi eu  buruienile din ogorul meu”. Văzul, auzul, gustul, pipăitul şi mirosul trebuiesc „acordate” la „sunetele” celeste  ale bunătăţii şi frumuseţii (Kalokagatheia = binele şi frumosul , în concepţia Sfinţilor Părinţi). „Transfigurarea” lor se poate realiza după Sfinţii Părinţi prin rugăciune pentru a dobîndi des-pătimirea, liniştirea şi iluminarea. „Frumuseţea care va salva lumea”, celebra sintagmă dostoievskiană este dorinţa, setea permanentă a omului după Frumos, după paradisul pierdut, iar acest Frumos nu este  altul decît Hristos, Logosul întrupat în istorie. Aşadar, unirea celor cinci simţuri ale omului cu Frumuseţea reprezintă unirea omului cu Hristos sau locuirea în Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.2,20).     

Care sunt efectele cumpătării asupra trupului şi a sufletului sau care este legătura dintre cumpătare şi sănătate?       

Pentru a dobîndi sănătatea trupului, e nevoie să dobîndim sănătatea sufletului. Cumpătarea (chibzuinţa) ne ajută să realizăm acest lucru, echilibrul fericit între suflet şi  trup. Este important  de subliniat că sufletul este dirijorul, iar trupul este orchestra. Sau violonistul este sufletul, iar trupul vioara. Totul începe de acolo din minte, inimă şi voinţă, din modul de a gîndi. Mentalitatea, concepţia, modul de a vedea, de a fi receptiv la schimbare înseamnă totul.

Postul ne trasează cadrul necesar pentru dobîndirea virtuţii cumpătarii. Cum trebuie să facem trecerea de la post la perioada de după post?

Trecerea de la post la perioada de după post se face treptat, aşa după cum tot treptat intrăm în post. Vedem în calendar în mod clar toate aceste indicaţii şi recomandări. Omul după fire are tendinţa de a se îmbuiba, de a face abuz. Şi atunci trupul suferă şi împreună cu el şi sufletul, după cum zice Sfîntul Pavel: „Pentru multele mele păcate mi se îmbolnăveşte trupul”.   

„Dacă esti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia”

Care sunt roadele şi care este scopul dreptei socoteli?

Dreapta socoteală, discernămîntul sau chibzuinţa este mult lăudată de Sfinţii Părinţi şi o găsim enumerată în capitolele Filocaliei, în paginile Proloagelor, Sinaxarelor şi în Vieţile Sfinţilor. Ce este dreapta-socoteală, care este scopul ei şi care-i sînt roadele? Iată ce ne spune părintele Cleopa: „Dreapta socoteală sau darul deosebirilor, este podoaba faptelor bune, precum zice Sfînul Isac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobeşte măsura”. Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte de cele trei părţi ale sufletului şi ce trebuie să-i dăm fiecăreia: părţii raţionale a sufletului să-i dăm citire, vederi duhovniceşti şi rugăciune, părţii mînioase să-i dăm dragoste duhovnicească, care se opune urii, iar părţii poftitoare să-i dăm înfrînare şi cumpătare. Roadele dreptei socoteli sînt: blîndeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.                                

Consideraţi că astăzi, mai mult ca oricând, ne este pusă la încercare cumpătarea prin ispitirea nevoii de a avea tot mai mult?                                                      

Nevoia de a avea tot mai mult a fost dintotdeauna ca o pantă a istoriei pe care omul a tot alunecat fără să se mai poată opri. Dacă eşti contemporan cu Dumnezeu, eşti contemporan cu veşnicia,  cum memorabil se exprimă într-un vers poetul Vasile Voiculescu: „O, Doamne sînt contemporan cu Tine / Şi sînt contemporan cu veşnicia”. Lăsîndu-te cuprins de verbul „a avea” nu mai ai loc în tine pentru verbul „a fi”. Or, Hristos Domnul  asta îţi cere. Să fii contemporan cu El. Să nu ai nimic şi să ai totul, să ai totul neavînd nimic. Să dobîndeşti dăruind, cum s-ar exprima părintele Nicolae Steinhardt. Să trăieşti prin celălalt. Să cucereşti împărăţia, prin aproapele, prin fratele. Omul, înstrăinîndu-se de Dumnezeu, a devenit egoist, egolatru, egocentric. El caută să tot adune, să adune, să strîngă. Înstrăinarea de Domnul Iubirii îi împietreşte inima. Nu aude, nu poate auzi, pricepe şi înţelege chemarea: „Căutaţi mai întîi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt.6,33). Nevoia de a avea tot mai mult a fost şi este fără îndoială o ispită a omului dintotdeauna căreia a trebuit să-i facă faţă după modelul ispitirii Domnului pe muntele Carantaniei. 

De la același autor

Ultimele din categorie