„Icoana este o concentrare de simbol, dar este un simbol care reflectă o realitate, nu o ficțiune. Simbolul este acel ceva care leagă două lumi, două maluri. În cazul icoanei, simbolul leagă creatul cu necreatul, pământul cu cerul, și tocmai de aceea se folosesc culorile care sunt simbolice. Dar nu icoana este simbolică; icoana este un chip real, dar, cu ajutorul simbolului, se redă învățătura despre persoana respectivă, despre Maica Domnului, despre Mântuitorul și despre sfinți.

De exemplu, dacă se pictează un sfânt militar și nu i se respectă chipul, atunci este o lipsă. Pictorii de altădată cunoșteau fizionomia sfinților așa cum tatăl își cunoaște familia, pe copii, pe soție, atât de bine îi cunoșteau. Când cineva spunea «Vreau să-mi pictezi pe Sfântul Ioan Botezătorul», pictorul știa foarte bine cum trebuie să-l picteze. Dacă i se poruncea să-l picteze pe Sfântul Apostol Pavel, știa că-i pleșuv, că-i mic de statură. Exact așa cum a fost în realitate”.

Pictorul consacrat este cel care este teolog, adică cel care știe să se roage

Cât timp se vor picta icoane, e imperativ ca pictorul să cunoască viața sfântului respectiv și, în momentul când îl pictează, să se gândească la viața lui și să se roage lui, să-l ajute harul lui Dumnezeu prin el, ca să picteze chipul sfântului respectiv. Deci pictorul este consacrat pentru că are talent și pentru că știe teologie, iar dacă știe teologie, știe să se roage. Așa ar trebui să fie idealul în Biserică, pentru a nu ajunge să fim acuzați, ca ortodocși, că ne închinăm la idoli.

Dacă Biserica va ajunge să gestioneze acest capitol, care este atât de important – aș zice că este la fel de important precum preoția –, atunci va fi puternică. Nu fiecare om poate să picteze icoane pentru că așa vrea el”, atenționează Părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița.