Vino, Doamne!

Pe banca pe care m-am așezat, umbrită de copaci, în liniștea grădinii spațiul s-a dilatat. Acum soarele a apus. Viforul din sufletul meu strigă: „Vino, Doamne!” Atât. Îi este teamă să se piardă în cuvinte. Știe doar că vrea o singură prezență vie și reală: Hristos. Mă dau la capătul băncii și îi fac loc să stea lângă mine: „Hristoase, vino și dă-mi pacea Ta!”

M-am trezit deodată alergând ca să-mi recapăt propriul suflet, pierdut pe căile și în inimile oamenilor, agățat de ei ca de niște ancore care au fost aruncate la întâmplare în marea vieții. Mă opresc deodată din alergat și obosită privesc în jur și văd oameni care aleargă, la fel ca mine. Ei încearcă să pătrundă în inimile celorlalți, dar nu reușesc căci fiecare are o țintă și un ideal, nu însă o inimă deschisă și liberă care să privească fără teamă la propriul sine. Sunt dureros de uimită să constat că în jurul meu oamenii, cunoscuții, prietenii, alergăm cu toții într-un cerc vicios unul după altul fără să ne vedem, fără să ne cunoaștem, fără să trăim.

Sufletul meu vrea odihnă acum, în sfârșit s-a liniștit în trupu-mi așezat pe o bancă înconjurată de o mare de verdeață, de copaci murmurători care-mi zâmbesc printre sclipirile tremurânde ale apusului. În sfârșit mă odihnesc, însă nu e o odihnă deplină ci un popas de căutare a păcii interioare după o luptă cu stihiile sufletului și ale minții. Doamne, cumplită este lupta neliniștii și cumplit este zbuciumul gândurilor! Ele te atacă precum niște tâlhari înarmați cu săbii și cuțite care lovesc în mintea ta, apoi în sufletul tău fără milă, fără să te poți apăra. Și toate acestea pentru că ești slab să le poți face față. Trupul merge nepăsător, dar sufletul caută să fugă și să se ascundă de sine însuși. În lupta mea interioară, în căutarea vindecării sufletești știu și văd că plecarea genunchilor în fața icoanei Domnului este singura armă care poate aduce alinare. De multe ori piedicile prin gânduri și obiecte le iau drept refugiu, iar durerea este anesteziată pentru un timp și adăugată la arhiva prăfuită a sufletului. Însă după această aparență efemeră se reîntoarce sub un alt chip mai puternică și mai pătrunzătoare ca o viforniță ce spulberă totul în cale. L-am îndepărtat astfel pe Dumnezeu din suferința mea crezând că ceea ce simt mă privește numai pe mine. Cred eu că știu totul despre viața mea?! Mă cunosc eu pe mine, ființa creată de Dumnezeu? Dar despre ceilalți, cred eu că știu totul? Credeam că îmi pot controla puterile sufletului și că ceea ce simt ceilalți depinde în mare măsură și de mine. Ne influențăm unii pe alții, e drept, dar ceea sunt ține de caracterul meu și de alegerea mea, de pacea inimii mele și de înțelegerea pe care o am față de semeni.

Și neștiind cine suntem alergăm unii după alții, dar nu ne întâlnim niciodată, nu reușim să devenim prezență unul pentru celălalt. Cum să-l cunosc pe fratele meu dacă nu mă cunosc pe mine însămi? Indiferent cine ar fi el, nu pot să-l înțeleg dacă nu am găsit calea spre mine însămi. Dar cum să mă găsesc? Doar dacă-L cunosc pe Hristos ca Prezență vie în viața mea. Da, bine, dar asta e teorie, iar eu am nevoie de palpabil, de real. Un mare duhovnic spunea: „Înainte de toate roagă-te să-L cunoști pe Dumnezeu. Înainte de a cere: „Doamne, dă-mi o casă!” sau „Doamne, dă-mi un soț bun!” sau „Doamne, ajută-mă cu un serviciu!”, spune „Doamne, dă-mi să te cunosc pe Tine!” și toate se vor adăuga ție ca și cum le-ai fi avut dintotdeauna”. Așa și cu omul de lângă tine și chiar cu propria-ți persoană, cum ai vrea să îl cunoști și să te cunoști dacă tu nu te-ai întâlnit încă cu Dumnezeu? Dar cum Doamne să mă întâlnesc cu Tine?

Pe banca pe care m-am așezat, umbrită de copaci, în liniștea grădinii spațiul s-a dilatat. Acum soarele a apus. Viforul din sufletul meu strigă: „Vino, Doamne!” Atât. Îi este teamă să se piardă în cuvinte. Știe doar că vrea o singură prezență vie și reală: Hristos. Mă dau la capătul băncii și îi fac loc să stea lângă mine: „Hristoase, vino și dă-mi pacea Ta!”

Deasupra capului meu crengile foșnesc și se leagănă în adierea vântului. Această imagine îmi trezește amintirea predicii de Duminică, când părintele spunea că Sfântul Duh este precum o adiere, iar eu regăsesc în liniștea aceasta acea adiere care potolește furtuna.

„Adiere a Mângâietorului

Ce alină crengile noduroase

Și trunchiurile încovoiate

Liniștea din adâncuri

Pacea inimii. ”

Citește alte articole despre: cunoaștere, suflet, Dumnezeu, odihnă, aproape

De la același autor

Ultimele din categorie