Atenția – rădăcina vieţii duhovniceşti

Atenţia este, pentru cei ce se silesc, o artă de vieţuire, un fel de a fi, un mod de relaţie cu viaţa însăşi. Se cuvine, aşadar, să te îndeletniceşti cu ea din inimă, mai ales într-o epocă în care totul duce la distragere şi la împrăştiere.

A fi atent, aceasta este atitudinea fundamentală a ucenicului şi a tuturor celor ce sunt în căutarea Esenţialului, în căutarea lui Dumnezeu. Atenţia este condiţia trezirii şi a modului care permite accederea la cunoaştere şi la deosebirea duhurilor. Ea este rădăcina oricărei vieţi duhovniceşti. Atenţia este, pentru cei ce se silesc, o artă de vieţuire, un fel de a fi, un mod de relaţie cu viaţa însăşi. Se cuvine, aşadar, să te îndeletniceşti cu ea din inimă, mai ales într-o epocă în care totul duce la distragere şi la împrăştiere.

Atenţia este, la început, este un act al voinţei

„A vrea este începutul”, afirmă Sfântul Dorotei al Gazei. Atenţia, la începutul ei, este un act al voinţei. Pentru ca un şcolar să poată progresa, îi trebuie atenţie. Pentru ca o sarcină să fie săvârşită cu grijă, trebuie să te ocupi de ea cu participarea inimii. Cu cât te sileşti pe tine la ceea ce faci, cu atât mai mult aceasta garantează calitatea lucrării, însoţindu-se de satisfacţie. Dimpotrivă, ştim cât de mult lipsa de atenţie este pricină de tensiuni, de enervare, de agitaţie şi de frustrare. Cine nu s-a iritat căutând un act sau un mănunchi de chei rătăcit din neatenţie?...

Cât despre exerciţiul trezviei, acesta permite o stare de liniştire şi conferă valoare unei activităţi. La fel, el permite putinţa de a-ţi focaliza fiinţa în întregime asupra unei acţiuni şi, astfel, de a reuşi să duci această acţiune la cea mai înaltă măsură de săvârşire. A realiza o lucrare frumoasă îl pune în valoare şi pe autorul ei. Astfel, atenţia descoperă calităţile unei persoane şi le întipăreşte în lucrare.

Atenţia nu este, pur şi simplu, o „atenţionare”. Ea presupune o stare de prezenţă în ceea ce faci, un act conştient. Toată făptura trup-suflet-duh este angajată în lucrarea ce devine expresie a unei persoane la un moment dat. În această perspectivă, Părinţii pustiei care se îndeletniceau, mai tot timpul, cu rucodelia, propovăduiau că este mai de folos să te dedai unei lucrări şi să o duci la bun sfârşit, decât să vrei să faci mai multe activităţi în acelaşi timp. Acest cuvânt de folos are o mare valoare terapeutică, îndeosebi pentru cei ce trăiesc un sentiment de eşec şi pentru cei ce au un temperament trist sau depresiv. Părinţii ştiau din cercare că oamenii au nevoie să fie recunoscuţi şi apreciaţi pentru lucrul lor. Or, o sarcină mai neînsemnată săvârşită cu silinţă preţuieşte mai mult decât o mulţime de sarcini făcute neglijent.

Deja putem verifica ce însemnătate are pentru noi termenul grecesc nepsis, anume, aceea că vegherea nu poate fi fără de trezvie, fără de simplitatea actului.

Despre atenţia la sine

Atenţia la ceea ce facem îngăduie păstrarea contactului cu realitatea şi vine să ne hrănească raportarea simbolică la lume. Trezirea conştiinţei este legată de capacitatea de a interioriza lumea exterioară şi de a genera un ansamblu de reprezentări. Acest fapt este extrem de important pentru zidirea personalităţii şi a echilibrului psihic al individului.

Atenţia joacă aici un rol foarte important. Privitor la aceasta, este ziditor să te uiţi cum se comportă un copil când descoperă un obiect nou. El ştie să zăbovească în relaţia cu obiectul, părând a fi cu totul absorbit de această experienţă. Din clipa aceea, obiectul va avea o semnificaţie cu totul deosebită pentru el.

Atenţia, actul conştient, face să devină necesară zăbovirea, oprirea chiar, pentru a-şi crea posibilitatea de a integra ceea ce se trăieşte în clipă. Atenţia sau actul conştient se conjugă foarte greu cu precipitarea. E destul de lesne de remarcat că persoanele care au o profunzime spirituală sau care au o privire clară asupra lucrurilor lumii sunt foarte libere în raport cu timpul.

Atenţia la ceea ce faci este deja un exerciţiu spiritual în mijlocul realităţii cotidiene. Aceasta îşi află prelungirea în atenţia faţă de sine, care este modul de cunoaştere a sinelui. Esenţialul din punct de vedere duhovnicesc nu stă în lucrare, ci în dispoziţia inimii. În această perspectivă, nu mulţimea lucrurilor pe care le faci contează, ci dragostea cu care faci fiecare lucru.

Atenţia la sine duce la paza inimii apoi, prin curăţirea inimii, la cunoaşterea lui Dumnezeu. „Atenţia la sine duce la cunoaşterea lui Dumnezeu”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare. Marea Tradiţie filocalică mărturiseşte despre aceasta. Redactată de către Sfinţii Părinţi Neptici pe care-i putem traduce prin „Părinţii atenţi”, ea descrie calea care pleacă de la atenţie până la contemplaţie.

Să priveşti cu atenţie

Cea dintâi formă de rugăciune este privegherea. Nu se poate una fără cealaltă. Nu este rugăciune adevărată dacă inima nu este atentă la fiecare cuvânt pe care îl rosteşte şi dacă mintea nu este statornicită în Dumnezeu. Hristos, în Evanghelii, le uneşte pe amândouă în aceste cuvinte adresate ucenicilor: „Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă” (Luca 21, 36) sau „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

Chemarea la priveghere are aici două aspecte:

* Mai înainte de toate, cel de a fi atent la Venirea lui Hristos, după acest cuvânt din Apocalipsă: „Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (Apocalipsa 3, 3).

* Apoi, acela de a sta treaz pentru a nu se lăsa târât de ispitele de la vrăjmaşul, după cum arată Însuşi Hristos (Matei 26, 41), apoi Sfântul Apostol Petru: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8).

Vom zăbovi, mai întâi de toate, asupra celui de-al doilea aspect care ne va duce, în chip firesc, la cel dintâi – care este, totodată, motivaţia şi scopul. Privegherea şi rugăciunea merg împreună, după cele spuse: „Privegheaţi şi vă rugaţi”.

În vremea rugăciunii avem trebuinţă să învăţăm să ne detaşăm de noi înşine, pentru a nu ne lăsa târâţi de valul gândurilor, al emoţiilor şi al sentimentelor. De asemenea, trebuie să nu primim refugiul în imaginar şi în iluzii, ci să ne ridicăm deasupra acestora, pentru a părăsi legătura pătimaşă cu obiecte şi cu reprezentările lor. Lucrarea constă în a rechema necontenit mintea care rătăceşte în cele dinafară spre înlăuntru, ca ea să-şi afle sălaşul în adâncul inimii.

Să ne detaşăm

Precum pe munte, cel ce s-a aşezat la o anumită altitudine nu este tulburat de zgomotele şi agitaţia oraşului, tot la fel cel ce a pătruns în adâncul inimii lui nu mai este perturbat de grijile şi de agitaţia lumii. În acest sens, Evangheliile ne relatează că Hristos urca pe munte pentru a Se ruga. Astfel, cel ce vrea să se îndeletnicească cu privegherea trebuie, mai întâi de toate, să se aşeze pe culme şi, de acolo, să observe mişcările sale sufleteşti – după cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul (secolul al VII-lea): „Aşază-te pe un loc înalt şi supraveghează-te pe tine însuţi, doar de ştii a o face. Şi vei vedea atunci cum pătrund tâlharii pentru a fura ciorchinii de strugure, când fac ei aceasta, de unde vin, cum şi de ce fel sunt ei”.

Sfântul Ioan Scărarul şi Părinţii sinaiţi socoteau că gândurile dau naştere la cuvinte şi la fapte, sau că „folosirea greşită a lucrurilor urma folosirii greşite a gândurilor”. Astfel, se cade să ne împotrivim asaltului gândurilor, pentru a rămâne stăpâni pe noi înşine şi a dobândi sfânta trezvie – care este pricină a păcii lăuntrice sau a isihiei. Bătrânii numeau nepsis-ul isihia inimii.

Să fii trezvitor, după Sfinţii Părinţi, înseamnă să nu-ţi laşi inima să se alipească de orice, afară de Dumnezeu. A fi trezvitor înseamnă a nu primi să te laşi închis sau alienat de gânduri, de patimi, apoi de evenimente. Aceasta, în scopul de a se face disponibil pentru Dumnezeu, pentru a primi voia Lui şi a intra în slăvita libertate a fiilor lui Dumnezeu. Calea de eliberare începe printr-un proces de dezidentificare. Pentru aceasta, este esenţial să învăţăm să deosebim diferitele planuri ale existenţei, să ieşim din confuzie pentru ca, puţin câte puţin, să poată ieşi la suprafaţă persoana în integritatea ei.

Nichita Stithatul, Părinte al Bisericii secolului al XI-lea, ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog, expune clar această deosebire: „Ce sunt eu însumi nu este absolut deloc ceea ce este în mine. Şi ce este în mine nu este ceea ce mă înconjoară. Iar ce mă înconjoară nu este ceea ce e în afara mea. Ci altele sunt cele dintâi, altele cele de-a doua, altele cele de-a treia. Eu însumi sunt chipul lui Dumnezeu”.

A mă detaşa îmi îngăduie să fac deosebirea între fire şi persoană, între condiţionările exterioare şi realitatea mea de a fi, între funcţiile mele sau statutul meu social şi identitatea mea profundă. Înseamnă să fiu atent să nu mă las determinat de stările sufleteşti, de mişcările pătimaşe, întrucât eu nu sunt aceasta. Înseamnă a mă lăsa împrejmuit de realităţile lumeşti, de funcţiile şi de rolurile în care sunt angajat. Tocmai în conştientizarea influenţării lor pot afla libertatea, iar nu în negarea lor.

Dobândirea libertăţii nu poate constitui iconomia unui război lăuntric pentru a nu se lăsa abătut de la unicul necesar. Această câştigare a integrităţii noastre cere „să fim cu luare-aminte la ispitele propriu-zise, dar şi la toate construcţiile şi visările imaginaţiei noastre, la toate reacţiile sensibilităţii şi susceptibilităţii noastre, la toate explicaţiile, interpretările şi teoriile pe care raţiunea noastră vrea să le elaboreze cu privire la toate” (Spiritualitatea Ortodoxă, p. 29).

Avem, de asemenea, trebuinţă şi să învăţăm a numi mecanismele defensive şi strategiile de protecţie pe care le-am pus în practică din copilărie şi care vin să falsifice relaţia cu ceilalţi. A numi înseamnă a conştientiza. Aceasta presupune un proces de dezidentificare. Dacă pot conştientiza mânia, aceasta înseamnă că în mine există un spaţiu care nu este identificat cu această mişcare pătimaşă. Detaşarea îi îngăduie conştiinţei să se elibereze de influenţele eului pentru a privi clar mişcările firii, patimile.

Puţin câte puţin, fiinţa care veghează îşi va cunoaşte punctele slabe, pe unde mânia pătrunde în ea, prin ce proces se dezvoltă aceasta, apoi cum se exprimă ea. Mânia este în ea, însă ea nu este mânia. La fel, patimile sunt în noi, însă noi nu suntem patimile. După cum spunea Dorotei al Gazei: „Altceva este a zice: s-a mâniat! Altceva, a spune: este mânios! şi a se pronunţa, astfel, asupra întregii lui vieţi”.

A-l identifica pe celălalt cu mânia lui înseamnă a-l închide într-o judecată. Dorotei al Gazei are cuvinte dure cu privire la cei care îşi judecă aproapele. Cu privire la judecată, el invită la pocăinţă, la privirea atentă în sine, pentru a vedea care patimi clocesc în mădularele noastre, pentru a le smulge din rădăcini. După aceea, poate, vom putea să-l ajutăm pe celălalt, potrivit celor spuse nouă de către Hristos: „Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6, 42). Sfântul Dorotei comentează: „El a comparat greșeala aproapelui cu un pai, iar judecarea cu o bârnă, atât este de grav să judeci, mai grav poate decât a săvârşi oricare alt păcat”).

Experierea inimă-minte

Dacă pot conştientiza aceste diferite aspecte, este pentru că eu nu sunt numai şi numai aceasta, ci şi pentru că există în mine un spaţiu neprihănit care nu este alienat de toate aceste elemente.

Acest spaţiu neprihănit noi îl numim minte. A te detaşa înseamnă a pătrunde în mintea ta, sau a pogorî în adâncul inimii, ceea ce este acelaşi lucru. Tocmai în inimă-minte se înrădăcinează orice experiere duhovnicească. De acolo putem vedea „tâlharii care vin să ne răpească pacea şi să ne jefuiască livada lăuntrică”.

Privegherea se descoperă a fi precum o cale împărătească pentru a accede la vocaţia noastră ultimă: îndumnezeirea. După Isihie Sinaitul, „privegherea este o metodă duhovnicească care, prin mijlocirea unei lucrări asidue şi hotărâte şi cu dumnezeiescul ajutor, slobozeşte omul în întregime de gândurile şi de cuvintele pătimaşe, cât şi de acţiunile cele rele. Dacă se perseverează în această lucrare, ea ne ajută să dobândim o cunoaştere sigură a lui Dumnezeu Cel nepătruns cu mintea, pe cât se poate şi descoperă în chip tainic dumnezeieştile Taine cele ascunse”. Apoi adaugă: „Ea împlineşte toate poruncile Vechiului Testament şi ale Noului Testament şi aduce în suflet toată binecuvântarea vieţii viitoare. Privegherea şi trezvia sunt calea tuturor virtuţilor şi a tuturor poruncilor lui Dumnezeu”.

Atenţia la dumnezeiasca lucrare din noi

Aceasta ne duce spre celălalt aspect al atenţiei – care nu mai este atenţie la sine, ci atenţie la Dumnezeu în Sine. În atenţia la sine era vorba de a te slobozi de patimi şi de a te împotrivi năvălirii lumii, cât şi eului dominant. În atenţia la Dumnezeu este vorba de actul de a deveni conştient de dumnezeiasca Prezenţă din tine.

Exerciţiul privegherii însuşi este susţinut în chip tainic de har. Omul, prin propriile puteri, nu poate nimic. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Sfântul Grigorie Sinaitul afirmă, în acest sens: „Nimeni, să ştii aceasta, nu-şi poate stăpâni singur mintea dacă nu l-a stăpânit mai înainte de toate Duhul, căci ea este nesupusă”. Sfinţii Părinţi s-au îngrijit să precizeze faptul că nu poţi să păşeşti pe această cale singur, în afara însoţirii duhovniceşti, întrucât sunt multe capcane. „Cel ce-şi pune încrederea în sine iar nu în Dumnezeu va cădea cu cădere mare”, spune Isihie Sinaitul.

A fi atent la Dumnezeu în Sine înseamnă, în primul rând, a fi atent la dumnezeiasca lucrare din tine. Acest demers are drept temei credinţa, certitudinea Prezenţei lucrătoare a lui Dumnezeu în noi. Ea se ancorează în conştientizarea faptului că orice sporire duhovnicească este rodul harului. Pentru aceasta, creştinul, credinciosul se antrenează în disponibilitatea lăuntrică, pentru a lăsa harul să lucreze. Acela stă în aşteptarea întâlnirii.

Or, aşteptarea lucrătoare înseamnă atenţie. A fi atent înseamnă să te statorniceşti în aşteptare cu aceeaşi râvnă ca a fecioarelor înţelepte. Tocmai din calitatea aşteptării noastre, din calitatea doririi noastre se naşte calitatea atenţiei noastre. A fi atent înseamnă să-ţi ţii candela aprinsă şi să stai pregătit, după cuvântul din Evanghelia lui Marcu 13, 33: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme”. Aici, nepsis-ul şi rugăciunea se îmbină şi, în cele din urmă, devin una. Atenţia extremă la Prezenţa lui Hristos este temeiul rugăciunii neîntrerupte. Reciproc, rugăciunea are ca temei în minte nepsis-ul, atenţia extremă.

Privegherea şi rugăciunea sunt asociate într-un singur scop: să trăieşti unirea cu Tatăl prin Hristos în harul Duhului. Atenţia duce la contemplaţie. Scopul vegherii nu este curăţirea, ci unirea cu Dumnezeu. Atenţia la sine şi curăţirea sunt mijloacele ei.

Atenţia la Dumnezeu

Momentul privilegiat al acestei treziri este, bineînţeles, cel al rugăciunii. El îşi află apoi câmpul de acţiune în centrul vieţii cotidiene, dacă considerăm că singurul act trebuitor este de a rămâne sub privirea lui Dumnezeu, în atenţia Prezenţei Lui. „Purtaţi-vă astfel încât să aveţi privirea aţintită asupra lui Dumnezeu”. Acest cuvânt al Sfântului Nil exprimă fondul atitudinii creştine. Ea situează locul săvârşirii şi scopul trezviei în starea de veghe. Regăsim mişcarea însăşi a rugăciunii exprimată în acest psalm al lui David (122, 1-2): „Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei. Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi”.

Tocmai în experierea întâlnirii lăuntrice, a acestei calde iubiri ce izvorăşte din inimă ne putem exersa credincioşia faţă de Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Dacă nu Îl aflăm pe Dumnezeu în noi înşine, nu Îl vom putea întrezări în celălalt, nici în evenimente. Exerciţiul nepsis-ului ne adânceşte în aducerea-aminte de Dumnezeu. Acest exerciţiu prelungit în cotidian ne determină să purcedem întru Prezenţa Lui. Prin faptul acestei vegheri lăuntrice, în care persoana se păzeşte lăuntric, se exprimă un sabat. Omul atent trăieşte retras din lume, lăsând spaţiul unei respiraţii între mişcările lumii şi inima lui.

Cel ce se aşază sub privirea lui Dumnezeu se situează într-o relaţie de dependenţă de Dumnezeu, pentru a deveni liber de stăpânirea lumii. El are pururea în minte faptul că omul este în trecere pe pământ, că este un pelerin. Că patria lui este în Cer. În sensul acesta, are trebuinţă de a-şi limita alienarea faţă de lume prin cumpătare. Cumpătarea este dreapta socoteală între exces şi lipsire. Sfântul Isihie Sinaitul afirmă că „începutul pazei minţii este cumpătarea în alimente şi băutură”. Dacă nu se poate părăsi raportarea pătimaşă la hrană şi la băutură, nu va fi nicidecum cu putinţă să te detaşezi în raport cu evenimentele şi, cu atât mai puţin, faţă de patimi. „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios” (Luca 16, 10).

Trezvia-veghere este exerciţiul libertăţii. Aceasta înseamnă să înveţi să trăieşti retras, fără a te lăsa târât de reacţiile imediate dictate de frici şi de nelinişti care întotdeauna sunt o aducere-aminte a fricii de moarte. De câte ori ne lăsăm târâţi de fricile noastre, de emoţiile noastre care amplifică până la denaturare impactul cu evenimentul! De multe ori chiar, reacţiile noastre ne împiedică să percepem evenimentul aşa cum se prezintă el.

Atenţia la sine constă în a deveni conştient de fricile tale, de emoţiile tale, de vinovăţia ta, în loc să fii în frică, cuprins în emoţii şi strangulat de vinovăţie. A învăţa să asculţi şi să vezi fără a interpreta imediat, fără a emite o judecată despre sine, despre ceilalţi, a vedea ceea ce este, mai degrabă decât ale noastre proiecţii şi prejudecăţi, adică strategii ale ego-ului, a le recunoaşte, a le accepta şi nu a le judeca. A le vedea pentru a ieşi din repetare. Pur şi simplu, să le întâmpini, să laşi evenimentul să vină în matca lui, să constaţi reacţiile, fricile, emoţiile, fără a emite vreo judecată. După care să rămâi atent şi să laşi să se arate pedagogia divină întipărită în miezul evenimentului. Să observi fără să te grăbeşti să acţionezi, să te nevoieşti în vegherea în clipa prezentă, în kairos care ne deschide spre verticalitatea istoriei şi ne face să pătrundem în dimensiunea înţelegătoare a situaţiilor.

Atenţia te face să percepi nevăzutul în văzut, nepipăitul în pipăit, neauzitul în auzit. Ea te ajută să pătrunzi în conştiinţa dialogului continuu dintre Dumnezeu şi omul care se exprimă în realităţile existenţiale şi cotidiene. Ea este dispoziţia necesară pentru a primi harul întocmai cum este el.

Ascultarea celuilalt

Atenţia este exerciţiul ascultării înainte de a deveni vedere. Atitudinea ucenicului este întru totul în ascultare şi atenţie. Acestea aşază în el liniştirea. Nu poţi gândi şi auzi. Ascultarea nu este ascultare decât dacă este neprihănită. Ea este dăruire de sine şi gratuitate. Aşadar, nu impune nimic, nu presupune nimic, nu exclude nimic, ci este disponibilitate. În relaţia cu celălalt, ascultarea are legătură cu capacitatea de a primi dorinţa de a fi aproape celui care vine la mine. Ea este ascultare a inimii în inima celuilalt.

Exerciţiul ascultării deschide dimensiunile profunzimii fiinţei. Această deschidere este cu putinţă datorită relaţiei de încredere pe care o presupune cuvântul. Nu te încrezi în cineva în care nu ai încredere. Astfel, cuvântul dat este dat în deplină încredere. Să asculţi înseamnă să întâmpini persoana care se povesteşte pe sine cu încredere. A asculta înseamnă a iubi, înseamnă a-l privi atent pe celălalt, a-i da locul lui şi a-l accepta să fie el însuşi.

În exerciţiul ascultării este esenţial să nu te opreşti la ceea ce spune celălalt, pentru a nu-l reduce pe celălalt la ceea ce exprimă. Judecarea și apriorismele sunt tot atâtea obstacole în ascultare. Ele închid persoana în problematica ei existenţială, în suferinţa ei şi o împiedică să acceadă la fiinţa ei profundă.

A asculta suferinţa celuilalt îl lasă pe acela în suferinţa lui. Cea mai importantă nu este suferinţa, nici starea rea, nici greutăţile, ci persoana care le trăieşte. Astfel, atenţia trebuie să aibă ca ţintă persoana care suferă. Această persoană este o taină chemată spre a se descoperi pe sine. Ascultarea nu este terapeutică decât dacă atenţia este îndreptată către fiinţă, iar nu spre simptomele care se văd. Cel ce ascultă este acolo pentru a descoperi ceea ce acela care este ascultat nu vede încă sau nu înţelege încă.

În domeniile religioase şi terapeutice, această dimensiune este esenţială. Dispoziţiile lăuntrice ale duhovnicului şi ale terapeutului îşi au importanţa lor. Pentru duhovnic, persoana care vine la el este, înainte de toate, un copil al lui Dumnezeu care vine să-şi ceară iertare pentru păcate şi care doreşte să se reîmpace cu Dumnezeu şi cu el însuşi. Pentru terapeut, este vorba de a primi o persoană şi de a o însoţi pe calea vieţii lui.

O psihanalistă îmi povestea că, timp de trei ani, a primit o persoană care venea să-şi verse toate necazurile, revoltele, toată suferinţa. Această psihanalistă era cât pe ce să pună capăt acestui proces, când a avut intuiţia de a-şi fixa privirea asupra persoanei şi să nu mai asculte ce spunea aceasta. După câteva şedinţe, pacienta a încetat terapia. Câteva luni mai târziu, a revenit pentru a o vedea pe terapeută, cu totul transformată.

Am putea să-l comparăm pe ascultător cu un sculptor care vede în materia brută opera finală ce se află deja dinaintea lui. Esenţialul nu stă în talaş, ci este în frumuseţea sufletească întipărită în inima fiecăruia. Nu există oameni răutăcioşi sau răi, ci persoane care suferă. Omul atent nu se opreşte la aparenţe, ci percepe fiinţa dincolo de manifestările ei exterioare cu care nu o identifică. Să vezi persoana înseamnă să-i îngădui să existe.

În acest sens, tocmai am primit mărturia unei fetiţe de 11 ani care are trei surori mai mari. Ea s-a întors în vara aceasta dintr-o tabără total transformată, strigând: „Noémie a fost primită şi acceptată ca Noémie”. Să fii, deci, atent la celălalt ca persoană. Persoana ne deschide către taina lui Dumnezeu din inima fiecăruia şi în centrul lumii. Practica Rugăciunii lui Iisus şi exerciţiul nepsis-ului sunt căile de mijloc despre care mărturiseşte orice tradiţie filocalică, pentru a ne conduce pe această cale. Ele răspund la chemarea lui Hristos: „Privegheaţi şi vă rugaţi”.

De la același autor

Ultimele din categorie