Taina iertării este actul reîmpăcării prin care Domnul ne deschide iarăşi porţile Împărăţiei din care am fost excluşi prin păcat. În cadrul acestei taine, Biserica pomeneşte de ascultarea Fiului Care ne-a mântuit. Ea mărturiseşte credincioşia Tatălui în planul Lui binevoitor şi pregăteşte Ziua Judecăţii, lăsându-se călăuzită de către Duhul Sfânt spre deplinul adevăr.

Pentru noi, păcătoşii, recurgerea la taina pocăinţei este expresia unei întoarceri la Dumnezeu – mărturisit din nou ca Tată, Fiu şi Sfântul Duh, început şi sfârşit a toată viaţa noastră. Este, de asemenea, o întoarcere la Biserica de care ne-am despărţit, Biserică recunoscută şi mărturisită drept comunitate a celor care profesează adevărata credinţă, locaş în care renaştem, începătură a Împărăţiei care va să fie. Însă este, de asemenea, o întoarcere către noi înşine: îndepărtându-ne din voie proprie de Dumnezeu prin păcat, am căzut mai prejos de propria fire, după cum învaţă Sfinţii Părinţi.

Oficierea tainei pocăinţei este, aşadar, învierea noastră din morţi prin puterea Duhului Sfânt iarăşi primit, o nouă intrare în comuniunea Bisericii, Trupul lui Hristos. Este, de asemenea, reînnoirea legământului cu Tatăl în iubire şi în adevăr, acoperirea adevăratei noastre naturi de chip al lui Dumnezeu în comuniune cu Modelul său. Este, în cele din urmă, restaurarea armoniei vrute de către Creator între om şi cosmosul care îi este supus. În sfârşit, este reînnoirea vieţii noastre baptismale.

Acesta este, prea succint pomenit, scopul. Să vii să-ţi mărturiseşti păcatele Domnului nu poate fi, aşadar, un act dezinvolt sau doar juridic, cu gândul că trebuie să treci prin aceasta dacă vrei să te împărtăşeşti. Nu poate fi un act pe care îl săvârşeşti cu inimă rea, pe care îl expediezi în grabă, cu două minute înaintea oficierii Sfintei Liturghii, luând pe nepregătite preotul şi mulţumindu-te cu câteva formule vagi.

Ce este pocăința?

Recurgerea la taina pocăinţei exprimă conştiinţa pe care o avem despre starea noastră de păcătoşenie, de ruperea de legământul iubitor cu Dumnezeu, rupere săvârşită de noi. Acest legământ este uniune care transformă, care ne pregăteşte să intrăm în viaţa treimică.

În pocăinţă recunoaştem că am fugit de chemarea lui Dumnezeu din pricina poftei noastre, voinţei orgolioase de a ne conduce pe noi înşine în totală libertate, făcându-ne judecători nouă înşine ai binelui şi ai răului. Dat fiind acestea, am pervertit dorirea de veşnicie, care este un dar al lui Dumnezeu, în căutarea plăcerii. Ne-am dat robiei patimilor şi relelor dorinţe, încurajaţi de cel mincinos, demonul care promite întotdeauna: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3, 5).

În pocăinţă ne recunoaştem neputinţa de a ieşi din capcana în care am fost aruncaţi. Ne mărturisim neputinţa de a obţine leacul pentru fărădelegile noastre: Chiar de te-ai spăla cu silitră şi chiar dacă te-ai freca cu leşie, tot pătat eşti în nedreptăţile tale faţă de Mine (Ieremia 2, 22).

De aceea, în pocăinţă noi aşteptăm doar mântuirea de la Dumnezeu. Şi pentru că nu avem nicio scuză de prezentat pentru păcatele noastre, singura raţiune a nădejdii noastre în Dumnezeu nu este alta decât El însuşi. Noi Îi mărturisim credincioşia. Îi înţelegem mânia, precum și chipul iubirii Lui arzătoare pentru noi. Deşi nevrednici, Îi amintim lui Dumnezeu propriul cuvânt: Întoarce-te, necredincioasă fiică a lui Israel... Nu voi vărsa asupra voastră mânia Mea, pentru că sunt milostiv (Ieremia 3, 6; 2).

Mai mult, pomenim de ascultarea Fiului Său, Iisus. Hristos Şi-a dat viaţa din iubire pentru noi, săracii şi păcătoşii. Însă, cu toate acestea, mărturisim că nu avem niciun drept de a ne pune în valoare pentru a ne împăca din nou. Astfel, ni s-a dat prin har o inimă zdrobită pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50).

Pregătirea pentru spovedanie

Spovedania păcatelor este adesea precedată de o luptă împotriva ispitei de a i te sustrage. Mii de pretexte se arată pentru a scăpa de gândul păcatului sau, dacă voinţa noastră este fermă asupra acestui punct, se adună mii de gânduri pentru a face mărturisirea greşelilor noastre cât mai neînsemnată. Toate acestea sunt o ispită la care se cuvine să nu cedăm, căci se va ajunge rapid nu numai la păcătuire, ci şi la justificarea rătăcirilor şi, în sfârşit, la a le considera atât de fireşti, încât nici nu ar mai fi nevoie să le justificăm. Printre viclenii, dacă avem o conştiinţă mai delicată, demonul poate încerca o altă cale: să ne facă să credem că am devenit nevrednici de a recurge la Dumnezeu. Scopul lui este, după ce a dus la cădere, de a ne adânci în deznădejde.

Mărturisirea păcatelor este precedată de rugăciunea personală în tăcere şi în singurătate, rugăciune a pocăinţei însoţită de cercetarea serioasă a jignirilor comise împotriva Domnului, prin regretarea greşelilor şi prin hotărârea fermă, dimpreună cu dumnezeiescul har, de a îndrepta răul. Şi rugăciune de mulţumire, căci Cel pe Care L-am jignit, Cel care a îndurat Pătimirea pentru noi, păcătoşii, nu ne-a părăsit, ci a trezit, prin harul Duhului Sfânt, mişcarea inimii noastre pentru ca ea să se întoarcă cu încredere spre Tatăl milostivirilor.

Mărturisirea păcatelor este, de asemenea, precedată de un ţel hotărât: dorinţa de a ne lăsa de acum înainte conduşi de Înţelepciunea evanghelică, în tradiţia Părinţilor care ne-au învăţat căile vieţii duhovniceşti, pentru a vieţui în părtăşie cu Dumnezeu – Care este singurul Ce ne justifică şi ne uneşte Luişi pentru viaţa veşnică.

Mărturisirea păcatelor este iarăşi precedată de iertarea greşelilor, condiţie necesară pentru a fi tu însuţi iertat (cf. Matei 6, 12-15; Luca 17, 3-4).

Pe scurt, în scopul acestei pregătiri, penitentul crede şi mărturiseşte dumnezeiasca credincioşie, în pofida propriilor infidelităţi. Având drept temei cuvântul însuşi al lui Dumnezeu, el nădăjduieşte în reînnoirea legământului care-l va face cetăţean al Împărăţiei, mădular al Bisericii Ortodoxe, destinat părtăşiei la viaţa veşnică dimpreună cu toţi sfinţii care l-au precedat la ospăţul nunţii. Ei, care acum mijlocesc pentru el. Penitentul iubeşte, în sfârşit! Într-un act de abandon milostivirii Tatălui, renunţă la el însuşi şi la voia proprie, se încredinţează lui Hristos Mântuitorul şi Duhului de viaţă Dătător, pentru a fi condus pe calea mântuirii.

Penitentul, pregătindu-se pentru săvârşirea tainei iertării, îşi aşteaptă reconcilierea şi un cuvânt de mântuire, având ţelul hotărât de a-l pune în practică. De aceea penitentul se roagă ca Dumnezeu să-i dea duhovnicului său înţelepciune şi discernământ, smerenie şi compasiune.

Atitudinea lăuntrică în timpul Sfintei Taine

Mărturisirea păcatelor necesită simplitate. Penitentului nu are de ce să-i fie ruşine. El trebuie să se pocăiască, ceea ce este cu totul diferit. Preotul faţă de care îşi spovedeşte greşelile este un păcătos ca şi el, care ştie bine acest fapt. Rostul duhovnicului nu constă în a judeca – ci în a compătimi, a mijloci, a ierta în numele Domnului şi a hotărî remediile potrivite care să ajute la schimbare.

Penitentul nu trebuie să se teamă de gravitatea greşelilor lui. Tâlharul a fost iertat, Petru, care L-a renegat pe Hristos, de asemenea. Penitentul nu trebuie să se teamă de duhovnic, chiar dacă acesta pare sever şi aspru. Căci e cunoscută constatarea că smerenia, sinceritatea, simplitatea spovedaniei îl schimbă tocmai pe cel care a fost însărcinat să ierte în Numele Domnului. Putem spune chiar că tocmai voinţa de asculta a penitentului îi dă duhovnicului înţelepciunea şi prudenţa. Duhovnicul, trebuie să o amintim, păstrează secretul în mod foarte strict, nu numai nedivulgând ce i s-a spus, dar şi neschimbându-şi atitudinea faţă de penitent din pricina a ceea ce i s-a mărturisit. Afară, bineînţeles, pentru o mai mare dragoste. Dacă s-ar dovedi că un preot a încălcat această datorie, ar fi nevoie de recurgerea la episcopul său, pentru ca acesta să ia dispoziţiile prevăzute.

Spovedania, adresată lui Dumnezeu Care ne cunoaşte lipsurile mult mai bine decât noi înşine, trebuie, aşadar, să fie completă (să nu înghiţim ţânţarul, ascunzând cămila), exactă (spunând pur şi simplu circumstanţele agravante), clară (fără a folosi perifraze abile), sobră (fără complacere deşartă, cu atât mai mult în mărturisire) şi smerită (acceptând ca pe un remediu mântuitor penitenţa eventuală indicată de duhovnic, chiar dacă este vorba de oprirea de moment de la împărtăşania euharistică). Adevărata pocăinţă îl face pe penitent să nu se incrimineze decât pe sine, fără a se scuza, nici din pseudo mărturisiri să denunţe şi să acuze alte persoane.

Câteva consecințe practice

Spovedania necesită timp. Aşadar, ne vom organiza pentru a avea timp. Spovedania se săvârşeşte în timpul serviciilor liturgice. Este o rugăciune liniştită şi încrezătoare, sub privirea lui Dumnezeu şi în prezenţa Îngerilor şi a sfinţilor care nu încetează să mijlocească. Această rugăciune poate include un dialog simplu şi adevărat. Cerând voie duhovnicului, penitentul nu trebuie niciodată să se teamă că deranjează. Mai curând, el consideră această teamă ca pe o ispită. Preoţii, dimpreună cu episcopii lor şi împuterniciţi de către ei pentru această slujire sunt, dimpreună cu el, iconomii dumnezeieştilor Taine. Principala lor sarcină, esenţialul activităţii lor, constă în a sluji sfinţirea fraţilor. Preoţii ar trebui să fie deosebit de disponibili pentru această formă de slujire pe lângă păcătoşii care se pocăiesc întru sinceritatea inimii. Cu atât mai mult dacă aceştia sunt monahi. Nu ar trebui să existe niciun motiv în lume, afară de oficierea altei taine, pentru a trimite un credincios care vrea să se împace cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este gata să ierte chiar înainte ca păcătosul să se întoarcă de la aceasta, în numele cui am putea să-l amânăm pentru mai târziu ?

Spovedania, ca şi împărtăşania, trebuie să fie regulată. Recurgerea la taina pocăinţei, înţeleasă ca pe un mijloc de sfinţire şi de sporire duhovnicească personală, tinde în mod firesc să devină frecventă, deoarece sporirea întru dumnezeiasca iubire face cu atât mai sensibilă nefericirea de a fi rănit pe Cel care ne-a iubit atât de mult. Această experienţă vie îngăduie să înţelegem din interior sensul unirii dintre lucrarea pocăinţei şi participarea la celebrarea euharistică propovăduită de Biserică: una este supusă celeilalte în mişcarea comuniunii noastre cu viaţa treimică.

Penitentul este cel care-şi alege duhovnicul. După ce s-a rugat, având în sine un sentiment de siguranţă, dornic cum este de a spori, se încredinţează preotului ales de el. De această alegere făcută trebuie să se ţină, chiar dacă duhovnicul se arată mai sever decât se credea la început. Motivele îngăduite de a părăsi de bună voie duhovnicul obişnuit sunt foarte puţine. În orice caz, înainte de a ajunge în această situaţie, vom lua sfat pentru a evita pericolul nimicitor al celor care îşi înmulţesc duhovnici: astfel, ei renunţă în chip subtil la primirea luminii. Dacă duhovnicul ales nu este preotul parohiei pe care o frecventează, se va avea grijă ca acesta din urmă să fie avertizat despre relaţia duhovnicească pe care o dezvoltăm în altă parte şi îl vom informa despre ritmul împărtăşaniei indicat de cel căruia îi cerem sfatul.

Relaţia penitentului cu duhovnicul lui este sub semnul libertăţii. Duhovnicii sunt slujitori după chipul Domnului, Care S-a făcut Slujitorul tuturor, chiar şi a celor care Îi dispreţuiesc slujirea. Infinit de răbdător, El nu acţiona niciodată pătimaş. Nu folosea vicleşugul, nici constrângea, nici forţa sau seducţia. Penitenţii nu sunt proprietatea duhovnicului lor, nici ostaşii lui, turmă supusă pentru a-i satisface dorinţa de putere. Este esenţial ca ei să crească în libertate – pentru a I-o oferi lui Dumnezeu în adevărată ascultare, condiţie şi expresie a adevăratei iubiri. Dacă penitentul trebuie să vegheze la faptul de a nu se lăsa infantilizat de un duhovnic-conducător, el nu trebuie nici atât să ajungă în a-l idolatriza pe cel care nu este pentru el decât iconomul harului. Adevăratul duhovnic îl reprezintă întotdeauna, dincolo de el însuşi, pe Cel care l-a trimis.

Obiceiul de a cere rugăciunea (de dezlegare), adică de a cere dezlegarea fără mărturisirea greşelilor, nu se înţelege decât în cadrul unei relaţii duhovniceşti urmărite îndeaproape şi dense: cunoscând bine penitentul, duhovnicul obişnuit poate accepta această cerere între două spovedanii mai complete din punct de vedere formal. Însă această practică nu s-ar putea justifica dacă ea nu ar fi decât mijlocul comod de a scăpa de caracterul penibil al spovedaniei, mai ales dacă se apelează la un alt preot. Dacă un credincios care doreşte să se împărtăşească nu poate recurge la serviciul unui duhovnic, să se adreseze preotului pe care Domnul i-l va scoate în cale, mărturisind greşelile făcute şi de care vrea să fie iertat. Însă unii credincioşi, din delicateţe sufletească, doresc să primească această dezlegare fără mărturisire înaintea fiecărei împărtăşanii. Dacă înţelegem că tradiţia ortodoxă invită credincioşii să se pocăiască în toată vremea, chiar atunci când conştiinţa nu le reproşează nimic, trebuie să amintim, totuşi, că această pocăinţă nu se exprimă obligatoriu prin recurgerea la Taina Spovedaniei. Alte căi sunt deschise pentru a accede la dumnezeiasca iertare. Biserica Ortodoxă, de exemplu, ştie bine că rugăciunea pentru cererea iertării este, cu siguranţă, cea mai ascultată, deoarece ea corespunde exact iconomiei dumnezeieştii voi. Din acel moment avem de cercetat numai puritatea intenţiei noastre. Aşadar, dacă conştiinţa credinciosului nu-i reproşează lipsuri grave, să se împărtăşească, după ce a postit, s-a spovedit şi s-a rugat, cerând lăuntric iertarea unor încălcări inevitabile. Să ierte jignirile care i s-au făcut cu smerenie şi să facă fapte de milostenie, îndeosebi pomană, care este icoană a dumnezeieştii buneivoiri.

(Ieromonahul Nicolas Molinier, articol apărut în Messager, Arhiepiscopia Bisericilor Ortodoxe Ruse în Europa Occidentală, nr. 5, aprilie 1996)