De obicei, în orice discuţie despre religie, prima întrebare este despre excepţie, nu despre regulă. Este astăzi posibil să trăieşti credinţa fără să te întrebi despre temeiurile „poruncilor” primite?

Trăirea întru adevăr presupune asumarea unor „porunci”, iar asumarea lor în chip deplin se poate face numai înţelegându-le. Aşadar, trăirea izvorăşte dintr-o înţelegere a profunzimii adevărurilor de credinţă şi cu cât înţelegerea este mai adâncă cu atât şi trăirea este mai profundă. Înţelegerea aceasta se face cumva dezbrăcându-ne de conceptele lumii şi asumându-ne sau împropriindu-ne un alt mod de a înţelege tot ceea ce este în jurul nostru. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că, pentru noi, creaţia în general şi modul cum ne raportăm la ceilalţi trebuie să fie o doxologie a lui Dumnezeu. Atunci când descoperim că putem trăi euharistic, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primim de la El, înţelegem foarte mult din adevărurile credinţei.

Aşadar, putem vorbi despre Credo ut inteligam?

Cred că este o legătură foarte strânsă între credinţă şi înţelegere. Mă gândesc acum la cei doi ucenici ai Mântuitorului care se aflau în drumul către Emaus, după Înviere. Aici putem vedea un crescendo şi putem înţelege că există anumite stări sau anumite trepte pe care noi păşim în înţelegerea credinţei. De aceea, spun că este o legătură strânsă între dorinţa de a fi cu Dumnezeu şi înţelegerea credinţei. În final, Dumnezeu se descoperă în chip euharistic, la frângerea pâinii, înaintea celor doi ucenici, dar această cunoaşterea pe care au avut-o a început din momentul tâlcuirii Scripturii, din momentul aprofundării conţinutului biblic. Aşadar există mai multe etape, ce se succed în mod firesc, aflându-se în interdependenţă.

„Chemarea lui Dumnezeu este continuă, iar răspunsul nostru trebuie să fie continuu”

Credinţa se educă?

Credinţa are nevoie de anumite cunoştinţe, de anumite învăţături, pentru că şi Apostolii, atunci când chemau la credinţă neamurile, îi chemau prin propovăduirea Evangheliei. Educarea credinţei aş înţelege-o în sensul dobândirii unor cunoştinţe, în trăirea unor învăţături pe care noi le percepem, ajungând la aprofundarea credinţei, ce devine o forţă spirituală care ne ajută să vedem şi să discernem corect situaţiile cu care ne confruntăm în această viaţă.

Este credinţa confirmarea dată unei chemări divine?

Credinţa presupune şi pe Cel care cheamă şi pe cel care răspunde. Dumnezeu ne cheamă prin jertfa Fiului Său şi prin tot ceea ce noi vedem în jurul nostru, toate mărturisind prezenţa divină şi chemarea omului către ocuparea locului de coroană a creaţiei. Dar libertatea de voinţă ne face să putem şi refuza să răspundem acestei chemări. Însă în momentul în care noi răspundem chemării lui Dumnezeu, simţim în sufletul nostru o putere care ne ajută să păşim înainte către Dumnezeu. Această credinţă pe care noi o simţim în sufletul nostru poate creşte la nesfârşit. Există o legătură între cât de mult dorim să răspundem chemării lui Dumnezeu, la ce suntem dispuşi să renunţăm pentru a ne dărui cu totul lui Dumnezeu şi puterea credinţei pe care noi o simţim în suflet. Chemarea lui Dumnezeu este continuă, iar răspunsul nostru trebuie să fie continuu. Dacă apar sincope în răspunsul pe care noi îl dăm chemării divine, atunci şi credinţa noastră slăbeşte, dar, fără îndoială, credinţa este un rezultat pe care noi îl dăm chemării lui Dumnezeu.

„Angajamentul intelectual, dacă este pătruns de rugăciune, poate cu adevărat să rodească în chip fericit şi să fie de folos celor din jur”

Care este diferenţa între inteligenţă şi înţelepciune?

Inteligenţa poate să însemne o sumă de adevăruri raţionale, dar înţelepciunea are conotaţii mult mai profunde, ce se referă la înţelegerea sensului acestei vieţi. Omul înţelept este cel care are anumite valori spirituale, omul inteligent poate fi omul care are anumite cunoştinţe teoretice, dar căruia poate să-i lipsească orizontul spiritual. Ideal ar fi ca omul să nu se oprească doar la inteligenţă şi mă gândesc la ceea ce spunea Petre Ţuţea atunci când afirma că între un savant cu premiul Nobel, dar ateu, şi o bătrână care se închină cu toată evlavia înaintea unei icoane şi cere ajutorul lui Dumnezeu, el s-ar pleca înaintea femeii care are perspectiva veşniciei.

Poate fi considerată convertirea religioasă o decizie intelectuală?

Cred că în cazul convertirii vorbim, în primul rând, de o simţire. Nu neg componenta intelectuală, pentru că de-a lungul timpului au fost mulţi cei care s-au convertit datorită acestei componente. De exemplu, Pavel de Ballester, călugăr romano-catolic, a mers pe firul istoric şi a descoperit adevărul în Ortodoxie. Aici factorul intelectual şi dorinţa de a afla adevărul au reprezentat o componentă importantă în convertirea sa, însă până la urmă este o problemă de simţire.

Cum putem încălzi o inimă împietrită?

Cu rugăciune şi prin propriul exemplu. Dacă noi suntem fierbinţi în credinţă, atunci putem încălzi o inimă împietrită. Dacă rostim doar cuvinte goale, atunci nu putem ajuta pe nimeni. Şi mă gândesc aici la părintele Iustin Pârvu, care a fost unul dintre cei mai mari misionari ai ţării fără să iasă din propria chilie, în sensul că foarte mulţi oameni au trecut pe acolo din dorinţa de a se apropia fierbinţeala inimii sale, de a se hrăni sau de a simţi din starea pe care el o avea aproape fiind de Dumnezeu şi în felul acesta, ajutorul era unul autentic.   

Care este raportul dintre studiul academic şi viaţa spirituală pentru tinerii de astăzi?

Cel puţin în învăţământul teologic, există o interdependenţă pentru că sunt aduse în atenţie scrierile Sfinţilor Părinţi şi studiul Sfintei Scripturi. Aceste lucruri trebuie dublate de o viaţă spirituală pentru a înţelege cu adevărat duhul acestor scrieri şi pentru ca ele să poată rodi în sufletul nostru. Dacă vorbim despre un învăţământ care nu este teologic, oamenii care îşi asumă cu seriozitate un anumit drum în viaţă, vor avea aceeaşi seriozitate şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Am cunoscut oameni deosebiţi din punct de vedere intelectual, care s-au apropiat cu multă smerenie de cele duhovniceşti şi au progresat cu aceeaşi implicare. De aceea, nu putem spune că există o divergenţă între angajamentul intelectual şi viaţa duhovnicească.

Cum putem alătura angajamentul intelectual şi viaţa de rugăciune?

Cred că cele două pot să coexiste în chip firesc pentru că fiecare îşi are rostul său bine stabilit. Angajamentul intelectual, dacă este pătruns de rugăciune, poate cu adevărat să rodească în chip fericit şi să fie de folos celor din jur. Este o problemă falsă că viaţa de rugăciune poate să reprezinte o piedică în calea angajamentului intelectual şi aceasta o fac cei care doresc un angajament intelectual steril, gol de sensurile adânci ce ne ajută să păşim către Dumnezeu.           

„Cu cât rugăciunea este trăită, cu atât mintea este trează şi ne atenţionează atunci când suntem tentaţi să mergem pe o cale care ne îndepărtează de Dumnezeu”

Care este raportul dintre adevărul istoric şi adevărul teologic?

În Sfânta Scriptură, Apostoli nu au căutat în mod prioritar să dea un cadru istoric, ci au urmărit adevărul teologic. Bineînţeles, au făcut acest lucru necăutând să deformeze adevărul istoric, ci supunându-l cumva adevărului teologic. De aceea, cred că fiecare dintre noi trebuie să căutăm esenţa, încercând să nu ne pierdem în cadrul istoric, ci să căutăm adevărul din punct de vedere teologic.

Multă lume se îngrămădeşte să facă denunţul modernităţii. Sunt păcatele creştinilor de astăzi mai grele decât ale celor din primele secole?

Ispita aceasta a apărut şi în secolul al X-lea, în timpul Sfântului Simeon Noul Teolog, atunci când oamenii spuneau că nu mai pot trăi ca în primele veacuri creştine. Dar Sfântul Simeon le spune că indiferent de secol, omul poate vieţui creştineşte pentru că mereu au existat şi vor exista ispite care să ne depărteze de o viaţă creştină autentică. Poate există anumite diferenţe de formă, dar nu de fond, deoarece vor exista întotdeauna sfinţi care să ne arate că o astfel de vieţuire este posibilă.

Cum ne ţinem mintea trează, având în vedere faptul că toate căderile vin din minte?

Pe cât se poate, rugăciunea lui Iisus şi rugăciunea trăită autentic atunci când venim la Sfânta Biserică sau când ne facem pravila acasă, adică, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, „închizându-ne mintea în cuvintele rugăciunii”. Cu cât rugăciunea este trăită, cu atât mintea este trează şi ne atenţionează atunci când suntem tentaţi să mergem pe o cale care ne îndepărtează de Dumnezeu. În momentul în care nu mai vorbim cu Dumnezeu, este foarte uşor să nu mai găsim reperele corecte.

Cât de uşoară este mântuirea astăzi, când mersul la Biserică, Spovedania şi Împărtăşania sunt făcute din obişnuinţă, fără cunoaşterea deplină a scopului şi a importanţei lor?

Un folos este şi pentru cei care fac aceste lucruri din obişnuinţă, dar nu este de ajuns. Noi avem nădejdea că şi cei care trăiesc credinţa doar într-un mod oarecum exterior, făcând acest efort, vor primi de la Dumnezeu puterea de a-şi asuma credinţa într-un mod deplin. Nu putem spune că este egal cel care stă acasă cu cel care vine la Sfânta Liturghie, dar se lasă furat de anumite gânduri. Prezenţa la Biserică arată faptul că respectiva persoană se află pe cale, face un efort şi credem că Dumnezeu răsplăteşte acest efort prin rodirea credinţei în suflet. Mulţi postesc şi cred că e firesc să se împărtăşească. Atunci vin la Spovedanie şi aici pot înţelege anumite lucruri. Dacă nu ar posti, poate nu ar mai veni să se spovedească şi nu ar putea să afle sau să înţeleagă anumite adevăruri ale credinţei. Aşadar, şi din eforturile acestea mici, pot veni şi bucurii duhovniceşti.