Viața Sfinților 40 de Mucenici
Sfinții 40 de Mucenici au trăit în vremea crudului împărat Licinius (308-324). Erau din neamuri diferite, însă toți erau soldați creștini, făcând parte din Legio XII Fulminata, care staționa la Melitene, în Armenia.
Sfinții 40 de Mucenici au trăit în vremea crudului împărat Licinius (308-324). Erau din neamuri diferite, însă toți erau soldați creștini, făcând parte din Legio XII Fulminata, care staționa la Melitene, în Armenia.
Pentru că au refuzat să jertfească idolilor, mărturisind credința în Hristos, au fost aduși la cercetare în fața conducătorului garnizoanei din Capadocia, păgânul Agricola: „Cum v-ați arătat ascultători către mai marii voștri în războaie, așa să ascultați și acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor“.
Kyrion, căpetenia celor 40, a răspuns: „Cum am luptat și am biruit pe vrăjmași pentru împăratul pământesc, tot așa vom lupta și pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmașilor Lui“.
Au fost loviți cu pietre peste față și peste gură, dar pietrele, în loc să-i atingă pe ei, se întorceau și loveau pe cei ce le aruncau. Apoi, au fost închiși în temniță, ca să se răzgândească. Cu aceeași nestrămutată credință, ostașii creștini au mărturisit pe Hristos, chemându-L fierbinte în rugăciune, să-i întărească în credința cea adevărată.
Dacă aceste pedepse s-au dovedit zadarnice, căpeteniile păgâne au poruncit să fie dezbrăcați și aruncați în apele unui lac din apropierea Sevastiei. Era iarnă și peste noapte apa lacului a înghețat, iar pe maluri au fost puși păzitori, ca nimeni să nu fugă. Unul din ostași, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea, dar ieșind din lacul înghețat și intrând în baia caldă, a murit de îndată.
După o noapte întreagă petrecută în lacul înghețat, Mucenicii erau încă vii și se rugau. Temnicerul Aglae i-a văzut pe Sfinți înconjurați de lumină și cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Un tainic îndemn l-a făcut să mărturisească: „Și eu sunt creștin“. A intrat și el în apa înghețată, întregind ceata celor 40 de Mucenici.
Când s-a făcut ziuă, au fost scoși din apă și li s-au zdrobit fluierele picioarelor, iar sfintele lor trupuri au fost încărcate în căruțe, spre a fi duse spre țărmul unui râu din apropiere. Meliton, cel mai tânăr dintre Mucenici, mai sufla încă. Tiranii l-au lăsat să trăiască, însă mama lui, care fusese martoră la patimile Sfinților, se temea acum ca nu cumva tinerețea și dragostea de viață să-l facă nevrednic pe fiul ei de cinstea celorlalți Martiri.
De aceea, înăbușindu-și durerea din suflet, mama a ridicat pe fiul ei pe umeri și a pornit cu el după căruțele cu trupurile Sfinților, socotind că numai atunci fiul ei va fi viu cu adevărat, când îl va vedea și pe el mort și părăsit, împreună cu ceilalți. După ce și-a dat duhul, trupul celui mai tânăr martir a fost pus alături de trupurile fraților săi de arme și credință, pentru că împreună au dobândit cununa sfințeniei.
Era ziua de 9 martie a anului 320, iar numele celor 40 de Mucenici ai lui Hristos sunt acestea: Kyrion, Candidus, Domnus, Hesychius, Heraclie, Smaragdus, Evnoicus, Valens, Claudiu, Priscus, Vivian, Teodul, Valeriu, Philoctemon, Severian, Chudion, Aglae, Alexandru, Ilie, Gorgonius, Teofil, Dometian, Gaius, Leontie, Atanasie, Chiril, Nicolae, Sacerdon, Ecdicius, Acacius, Lisimah, Flaviu, Meletie, Aggias, Sisinnius, Aelian, Xanthius, Ioan, Eutihie și Meliton.
Chinuitorii au ars trupurile Sfinților și, pentru ca nu cumva creștinii să poată lua moaștele lor, le-au aruncat în râu. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acestea s-au strâns laolaltă într-o surpătură, de unde, fiind scoase de mâinile creștinilor, au fost aduse la loc de cinstire, în localitatea Sarim, de lângă orașul Zela, din Armenia.
S-a împlinit astfel dorința Sfinților, exprimată în Testamentul lor: „Chiar dacă noi toți suntem din localități diferite, ne-am ales, însă, un singur și același loc de odihnă. Deoarece împreună am dat aceeași luptă, ne-am hotârăt să avem împreună același loc de odihnă, în locul spus mai înainte“. Totodată, Sfinții 40 de Mucenici sunt o icoană a unității în Hristos, fiindcă în același Testament se roagă ca nimeni să nu ia vreo părticică din osemintele lor, „încercând să ne despartă unii de alții, pe noi cei pe care Sfântul nostru Mântuitor ne-a unit în credință, prin harul și pronia Sa“.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește și pe noi. Amin.