Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtorare. Nu călca pe acest drum! Alungă semnele care îl vestesc ‒ tristețea aceea fără sens și simțământul de singurătate. Împotrivește-te fățiș. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreptă-ți atenția asupra vreunui lucru de seamă și va trece.

Dacă ți s-a făcut milă de tine, sau te gândești cât de bun ești, grăbește a te dezmetici și alungă toanele acestea cu o anume severitate și hotărâre față de tine însuți, limpezindu-ți mai cu seamă gândul sănătos al ușurătății celor ce-ți trec prin minte. O smerire sau o micșorare de sine, voită ori întâmplătoare, în acest caz ar fi ca apa turnată peste foc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, traducere de Bogdan Pârâială, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 78)