Voi începe cu un fapt recent. La alegerile locale de acum o săptămînă, deşi a fost o prezenţă la urne ceva mai consistentă decît acum 4 ani, totuşi absenteismul trece de 40%. Dincolo de unele situaţii excepţionale, în care unele persoane nu au putut vota din motive obiective, totuşi majoritatea celor absenţi invocă o lipsă de motivaţie în a-şi exercita acest drept prevăzut de Constituţie. Ei îşi exprimă dezamăgirea faţă de întreaga clasă politică, considerînd că "toţi sînt o apă şi-un pămînt" şi că nu ai pe cine vota. Sigur că şi lipsa de la vot este o manieră de a sancţiona anumite derapaje sau carenţe ale politicienilor. Însă aceasta este o manieră negativă de a aborda lucrurile şi care nu cred că va produce efecte benefice. Să amînăm însă, deocamdată, decodificarea acestui gest de "sancţionare a clasei politice" şi să aducem în atenţie un alt fapt. Acum cîteva zile s-a mediatizat cazul unui cleric de peste Prut care ar avea grave probleme de moralitate. Nu cunosc cazul respectiv (cum cred că nici presa din ţară care a preluat, "pe nemestecate", respectiva ştire, nu-l cunoaşte) şi nici nu am vreun motiv a mă îndoi de intervenţia celor competenţi să cerceteze şi să ia o decizie, dacă este cazul. Ce mi s-a părut însă semnificativ este faptul că s-a vorbit cu mare uşurinţă despre faptul că acel caz ar fi "o palmă peste faţa Bisericii Ortodoxe". Nu este prima dată cînd mass-media evocă genul acesta de situaţii (reale sau nu) de pe poziţiile celor care au doar dreptul de a judeca şi care nu au nici în clin, nici în mînecă cu fenomenul respectiv. Presa este însă la acest capitol, ca şi la multe altele, doar oglinda fidelă a ceea ce gîndeşte sau alege publicul (care-i şi face audienţă), încît nu-i căutăm vreo vină aici. Ea se pliază pe o mentalitate fariseică, a celor obişnuiţi să arate cu degetul tot timpul pe ceilalţi care, în mod real sau închipuit, poartă povara unor păcate grave.

Ce legătură este între cele două situaţii prezentate mai sus şi tema anunţată din titlu? Pentru a ne apropia de înţelesul mai adînc al lucrurilor, să vă (re)aduc mai întîi în faţă două exemple desprinse din viaţa mai îndepărtată sau mai recentă a Bisericii. Primul dintre ele l-am desprins din tradiţia "de pateric" a monahismului. Se spune că într-o mănăstire era un oarecare vieţuitor care prinsese o slăbiciune pentru o femeie pe care o primea, în ascuns, chiar în chilia lui, pentru lucruri necuvioase. Ceilalţi din obşte, prinzînd de veste, l-au anunţat pe stareţ şi l-au îndemnat să meargă la chilia aceluia pentru a-l prinde în flagrant. Stareţul nu s-a tulburat şi a spus hotărît că el nu crede că ar fi adevărat ceva, dar, zice, "pentru a vă convinge şi pe voi că nu se întîmplă un astfel de lucru, vom merge cu toţii la chilia respectivă şi vom cerceta să vedem dacă este vreo femeie acolo". Numai că, ajungînd la uşa chiliei, stareţul le-a cerut să rămînă afară pînă va cerceta el mai întîi dacă e adevărat ce i s-a spus. A intrat stareţul în chilie, a găsit-o pe femeia respectivă şi a îndemnat-o să se ascundă într-o ladă de acolo, apoi s-a dus şi i-a chemat şi pe ceilalţi înăuntru: "Veniţi şi vedeţi şi voi că nu este nici o femeie aici", a spus stareţul, iar el a intrat şi s-a aşezat chiar pe lada unde se afla femeia. Au căutat ceilalţi peste tot, numai în ladă n-au cercetat, căci nu îndrăzneau să ceară stareţului să se dea de acolo şi nici să-i pună la îndoială cuvîntul. Au ieşit, apoi, ruşinaţi afară, cerîndu-i iertare celui pe care l-au bănuit de lucruri necurate. Rămînînd stareţul doar cu cei doi, femeia şi călugărul, i-a îndemnat pe aceştia să nu mai facă păcate şi să se pocăiască fiecare dintre ei pentru cele săvîrşite. Lucru care s-a şi întîmplat, cei doi schimbîndu-şi viaţa din acel moment.

Al doilea exemplu îl extrag din memoria mai recentă a Bisericii. La un ierarh din Moldova a venit la un moment dat un grup de enoriaşi dintr-o parohie de ţară, nemulţumiţi de faptul că preotul lor avea unele apucături necucernice, între care se număra şi acela că se deprinsese cu băutura. Ierarhul i-a rugat să revină peste ceva vreme, împreună cu preotul respectiv. Primindu-i, ulterior, pe acei enoriaşi şi pe parohul lor, ierarhul s-a uitat îndelung la preotul din faţa sa şi a exclamat: "Acesta nu este preotul pe care vi l-am numit eu ca paroh. Să vă duceţi şi să mi-l aduceţi pe acela pe care vi l-am dat!" Nedumeriţi, oamenii au insistat că acela e preotul numit şi instalat în parohia lor. Atunci ierarhul a replicat: "Eu văd că seamănă cu cel pe care l-am numit şi chiar poartă şi acelaşi nume. Dar eu v-am dat un preot cuminte, evlavios, fără patima beţiei, iar voi, după cîţiva ani, îmi aduceţi unul care are atîtea lipsuri morale. Aduceţi-mi-l aşa cum vi l-am dat şi apoi vom judeca!" Şi au plecat cu toţii ruşinaţi pentru că, într-adevăr, nici viaţa morală a respectivilor enoriaşi nu era una foarte curată. Căci ei erau împreună vinovaţi pentru faptul că parohul lor căpătase deprinderea de a bea, sătenii avînd obiceiul de a insista, atunci cînd mergea preotul în vizite pastorale, de sărbători, ca acesta să servească măcar un păhărel de vin, ca să le "cinstească", astfel, casa. Şi mai erau şi alte lucruri nelalocul lor, asemănătoare cu acest aspect.

Paiul şi bîrna

Ce vreau să spun prin aceste două exemple? Morala primului dintre ele este că, dacă vrei să îndrepţi un suflet, să rezolvi o problemă într-o comunitate, atunci creştineşte nu este a te scîrbi şi delimita de cel căzut în păcat, ci de a-l acoperi cu dragoste, aşa cum acel stareţ a acoperit păcatul monahului ce căzuse în desfrînare. Era foarte simplu (şi oarecum normal, pînă la urmă) ca acel stareţ să-l deconspire pe respectivul călugăr şi chiar să-l scoată din obşte. Dar, cel mai probabil, acesta ar fi fost cuprins de o mare deznădejde şi poate ar fi decăzut şi mai rău decît o făcuse deja. Aşa, de ruşine, văzînd că stareţul nu-l judecă, ci doar îi cere ca de acum încolo să nu mai greşească, monahul s-a putut vindeca de patima sa şi s-a putut ridica la adevărata viaţă călugărească. Din cea de a doua povestire vedem cum ierarhul a ştiut şi pe preot să-l pună în faţă cu icoana a ceea ce fusese cîndva (şi a ceea ce ar trebui să fie un preot cu adevărat), dar şi pe credincioşii respectivi i-a făcut să-şi conştientizeze partea lor de vină. Continuarea, în Ziarul de Iași