Astăzi am săvârşit slujba de pomenire a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu. Slujba de pomenire la 40 de zile are o semnificaţie deosebită, pentru că ea este plină de lumină spirituală. Fiecare soroc sau fiecare moment prestabilit de pomenire a celor care au trecut la Domnul are o semnificaţie pentru persoana respectivă, dar şi pentru întreaga Biserică. Pomenirile acestea, totdeauna se fac în stare de comuniune, în comunitate, pentru că nu există Parastase particulare sau individuale.

Pomenirea celui trecut la Domnul, la trei zile după moarte,se face întru slava Preasfintei Treimi, pentru că un creştin este botezat în numele Preasfintei Treimi, a mărturisit credinţa în Preasfânta Treime toată viaţa lui de creştin pe pământ, a preamărit slava şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi, zicând adesea împreună cu toată Biserica: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!”. Deci, când preamărim pe Preasfânta Treime aici, pe pământ, spunem: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”, iar aceasta înseamnă că trebuie să trăim şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor, ca să putem preaslăvi, preamări sau lăuda iubirea nesfârşită, iubirea milostivă, iubirea mântuitoare şi sfinţitoare a Preasfintei Treimi pentru noi. Deci, pomenirea în ziua a treia după trecerea la cele veşnice a creştinului este, de fapt, ziua înmormântării, pentru că înmormântarea se face în a treia zi de la moarte, adică de la despărţirea sufletului de trup.  (Aceasta ne aminteşte şi de Învierea lui Hristos a treia zi)

Pomenirea celui trecut la Domnul se face apoi la 9 zile, întru amintirea celor 9 cete îngereşti, care sunt şi ele rugate, invocate să însoţească sufletul celui care a trecut din viaţa aceasta pământească la viaţa cerească, pentru că noi, în Biserică, ne rugăm împreună cu îngerii şi împreună cu sfinţii din toate timpurile şi din toate locurile. Pomenirea aceasta la 9 zile se face şi întru amintirea ceasului al 9-lea, adică orele 3.00 după-amiază, când Mântuitorul Iisus Hristos şi-a dat duhul pe cruce. Dar, înainte de aceasta, tâlharului care L-a mărturisit zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”, El i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”. Deci, asemenea tâlharului care a cerut să fie pomenit întru Împărăţia lui Dumnezeu, şi căruia Hristos i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”, cerem şi noi ca Hristos Domnul, Cel răstignit şi înviat, să pomenească întru Împărăţia Sa pe cel trecut din viaţa aceasta la viaţa veşnică. Este interesant de reţinut că tâlharul a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”, iar Iisus nu i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Împărăţie!”, ci „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”. Raiul este arvuna Împărăţiei, iar Împărăţia este plinătatea Raiului; deci Raiul este o stare de început a fericirii, iar Împărăţia este starea desăvârşită, în care vor intra drepţii şi sfinţii după Învierea cea de obşte şi după Judecata de Apoi.

Pomenirea la 40 de zilese face întru amintirea Înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit, îngropat, înviat din morţi şi înălţat la ceruri. Pomenirea de astăzi este pomenirea de 40 de zile, iar potrivit tradiţiei duhovniceşti a Bisericii noastre, în ziua a 40-a sufletul celui decedat se prezintă la judecata particulară în faţa Preasfintei Treimi. Prin urmare, de mare folos îi este lui să fie însoţit de rugăciunile Bisericii întregi, de iubirea milostivă a Bisericii întregi, a Sfinţilor, dar şi a credincioşilor, care se roagă în Biserica lui Hristos aici, pe pământ. Această rugăciune a Bisericii pentru cel care se află în faţa Dreptului Judecător ajută la iertarea păcatelor care nu au mai fost mărturisite la spovedanie, din lipsă de timp uneori, sau îi ajută pe cei care s-au pocăit în cugetul lor, ca şi tâlharul de pe cruce, dar nu au mai avut timp să arate şi faptele bune ale pocăinţei. Judecata aceasta la 40 de zile a sufletului despărţit de trup este numită şi „judecata particulară”, „individuală” sau „personală”. Ea este o judecată provizorie şi incompletă. De ce este ea provizorie şi incompletă? Pentru că se aşteaptă ca faptele noastre bune sau rele să rodească pozitiv, sau să influenţeze în mod negativ generaţiile care urmează. Numai la sfârşitul lumii, după învierea de obşte, când la judecată participă nu numai sufletul, ci şi trupul înviat, va fi o judecată definitivă, solemnă şi completă. Deci, între judecata particulară a omului la 40 de zile după moarte şi judecata finală sau universală ori Judecata de Apoi, există un timp în care Biserica se roagă pentru cei care au adormit în Domnul, adică întru credinţă şi întru nădejdea învierii.

În ziua Judecăţii de Apoi, mijlocitori pentru toţi oamenii şi pentru toate neamurile, adică pentru toate persoanele şi toate popoarele, pe lângă Hristos Judecătorul cel Drept şi nemitarnic, adică incoruptibil, cum se spune în cărţile noastre de cult, se află Maica Domnului în dreapta şi Sfântul Ioan Botezătorul în stânga, după cum se vede în icoana numită Deisis, a Judecăţii de Apoi. Maica Domnului reprezintă Biserica rugătoare, mijlocitoare, iar Sfântul Ioan Botezătorul, dascălul pocăinţei, care mijloceşte pentru cei care s-au pocăit, dar nu au mai avut timp să arate şi faptele bune ale pocăinţei în timpul vieţii lor pe pământ.

Pomenirea morţilor se mai face la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an, deci din trei în trei luni, tot spre slava Preasfintei Treimi şi pentru a invoca iubirea milostivă a Preasfintei Treimi ca să-i ierte păcatele celui trecut la Domnul sau mutat de la noi, cum se spune în cărţile de cult. Deci, moartea nu este numai trecere dincolo de lumea văzută, ci şi mutaţie la un alt mod de existenţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit. Pomenirea celui trecut la Domnul se face în fiecare an, după modelul pomenirii martirilor sau a mucenicilor şi după modelul pomenirii sfinţilor. Obligaţia fiecărui creştin pentru cei dragi ai săi care au trecut la Domnul este să facă pomenirea lor până la 7 ani, iar după aceea, ori de câte ori poate să o săvârşească. Însă, pomenirea slujitorilor Sfântului Altar se face în fiecare zi, la Liturghie, şi în fiecare an, din neam în neam. Iar chiriarhii sunt pomeniţi pe nume împreună cu fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai unei biserici, deci şi atunci când aceştia nu mai au pe nimeni dintre rudele lor, ca vieţuitori pe pământ, ca să-i pomenească.

Desigur, în calendar avem sâmbete speciale de pomenire a tuturor morţilor, mai ales sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, pentru ca cei care au trecut la Domnul să fie miluiţi cu iertarea păcatelor în ziua Judecăţii de Apoi. Această sâmbătă se numeşte şi „Moşii de iarnă”, apoi avem pomenirea de obşte a morţilor şi în sâmbăta dinaintea Rusaliilor sau a Pogorârii Duhului Sfânt (a „Moşilor de vară”), pentru ca Duhul Sfânt să cureţe de tot păcatul şi de toată întinăciunea sufletele celor care au trecut la Domnul întru credinţă şi întru nădejdea învierii şi să pregătească trupurile lor pentru starea de nestricăciune, fiindcă, aşa cum ne arată cartea proorocului Iezechiel (cap. 37), la sfârşitul veacurilor toţi oamenii vor învia prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt.

În rezumat, însă, trebuie să spunem că pomenirea celor trecuţi la Domnul, adică a celor decedaţi sau repausaţi, ori răposaţi, cum se mai spune în unele părţi ale ţării, are 3 semnificaţii profunde: mai întâi de toate, pomenirea aceasta, ca exerciţiu al neuitării, este un act de credinţă ortodoxă; în al doilea rând, ea este un act de iubire milostivă şi, în al treilea rând, ea este un act de speranţă fermă că ne vom întâlni cu cei dragi ai noştri la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos întru slavă. De fapt, pe cei dragi îi simţim prezenţi tot timpul când îi pomenim în rugăciune, fiindcăiubirea milostivă, cultivată prin rugăciune, este mai tare decât moartea! Dacă cineva uneşte la iubirea lui pentru alţii rugăciunea lui profundă pentru mântuirea lor, iubirea lui devine mai tare decât moartea! De aceea, Nicolae Iorga spunea: „Oamenii nu mor cu adevărat când sunt coborâţi în mormânt, ci când sunt uitaţi de către noi, când îi îngropăm nu în pământ, ci în uitare”. Deci, pomenirea aceasta ca neuitare a celor trecuţi la Domnul înseamnă pentru noi o mărturisire a credinţei că sufletul omului este nemuritor, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor sau veşnic; şi de aceea poartă în el dorul veşniciei, care uneori se manifestă prin dorinţa de a avea urmaşi, dorinţa de a se continua sau a rămâne în istorie, în timp, de a-şi continua existenţa pe pământ prin operele de artă, prin ceea ce rămâne după el ca lumină. Toată această dorinţă este, de fapt, dor de viaţă veşnică, dor de veşnicie.

Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi!” (Ioan 11, 25). Chiar dacă va muri cu trupul, va fi viu cu sufletul, „şi Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi” (Ioan 6, 54). Deci, sufletul fiecărui om este nemuritor, dar când sufletul este şi credincios, adică unit cu Dumnezeu, el păstrează starea de comuniune, de iubire cu Hristos, cu Sfânta Treime, cu sfinţii lui Dumnezeu şi cu Biserica rugătoare din cer şi de pe pământ. Aşadar, pomenirea morţilor nu este un simplu obicei, ci ea este o lucrare sfântă prin care se exprimă iubirea noastră faţă de cei pe care i-am iubit în timpul vieţii pe pământ şi pe care nu putem acum să-i uităm ca şi când nu ar fi existat, pentru că atunci când noi i-am iubit pe ei şi ei ne-au iubit pe noi, noi am rămas duhovniceşte prezenţi în ei şi ei prezenţi în noi. Iar comuniunea aceasta este simbolizată prin coliva făcută din boabe de grâu. Bobul de grâu, aşa cum spune Mântuitorul Iisus Hristos, este simbol al Învierii – dacă nu este îngropat în pământ şi nu putrezeşte, acesta nu rodeşte, nu înviază spre o rodire multiplă (cf. Ioan 12, 24). De aceea şi colacii se fac din făină de grâu. Prin urmare, iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul se manifestă, aşa cum am spus, mai ales prin rugăciunea noastră particulară, dar şi prin rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi în Domnul.

Iubirea aceasta s-a văzut încă din primele veacuri creştine, când creştinii au schimbat atitudinea faţă de moarte în comparaţie cu păgânismul. Locul în care se aşeza trupul  celui mort în antichitatea greco-romană, mai precis cutia din marmură sau din piatră se numea în greceşte  „sarcofag”, adică mâncător de carne sau de trup. Dar creştinii nu au mai numit cutia aceasta „sarcofag”, ci „sicriu”, adică un chivot în care se păstrează obiecte de mare preţ. Mai târziu, sicriul s-a numit „raclă”, când în acesta erau păstrate osemintele sfinte ale creştinilor care au fost trecuţi în rândul sfinţilor din calendar. Mai mult decât atât, locul în care păgânii îşi înmormântau morţii se numea în greceşte „necropolă”, adică „oraş al morţilor”. Însă creştinii nu au mai numit locul de înmormântare „necropolă”, ci l-au numit „cimitir”, care în greceşte înseamnă „dormitor”, adică loc de odihnă pentru o vreme, în aşteptarea Învierii celei de obşte. Deci, atât de mult preţuiau creştinii nu numai sufletele martirilor şi ale credincioşilor dragi lor, ci şi trupurile lor încât au schimbat terminologia veche arătând prin aceasta că cinstirea morţilor se face şi prin modul în care preţuim trupurile sau osemintele lor şi împodobim mormintele lor cu o lumânare, care este o floare a credinţei, pusă pe mormânt lângă cruce, şi cu flori aduse la mormânt. Gradul de civilizaţie şi de credinţă al unui popor se vede şi din felul în care acesta îngrijeşte mormintele. În general, popoarele migratoare nu aveau locuri stabile pentru morminte, îşi îngropau morţii în fugă şi plecau mai departe. Popoarele statornice, însă, îşi îngropau morţii, îi venerau, îi cinsteau şi făceau pomenirea lor din neam în neam, cultivând astfel continuitatea unui popor prin ciclul liturgic al pomenirilor celor trecuţi la Domnul.

Am spus că pomenirea celor trecuţi la Domnul, sau mutaţi la Domnul, este şi un semn de speranţă: când mergem la cimitir sărutăm crucea unde se află scris numele celui înmormântat, sau pe care se află chiar şi fotografia celui înmormântat şi ne rugăm pentru el, punem o lumânare pe mormânt ca semn al credinţei noastre în Înviere, mărturisită în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie!” şi avem speranţa că într-o zi ne vom revedea în iubirea Preasfintei Treimi, în slava Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor care au crezut în El.

Mântuitorul Iisus spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Care este Ceruri!” (Matei 10, 32). Cine L-a pomenit pe Dumnezeu în rugăciunile sale pe pământ, va fi pomenit în memoria eternă a lui Dumnezeu, în iubirea Preasfintei Treimi. De aceea, noi spunem: „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi”, adică „Adu-ţi aminte, în iubirea Ta, de mântuirea lor”.

Astăzi am făcut pomenirea sau parastasul de 40 de zile pentru Mitropolitul Bartolomeu, care, aşa cum spuneam în cuvântul nostru la slujba de înmormântare, a lăsat multă lumină în jur. Lumânările pe care le purtăm noi în mână sunt simbolul prezenţei lui Hristos, Lumina lumii, în viaţa noastră, dar şi simbolul vieţii noastre. Fiecare dintre noi arde ca o lumânare încet-încet, an cu an, lună cu lună, săptămână cu săptămână şi zi cu zi, înaintea Preasfintei Treimi, adunând lumină din credinţă, har şi fapte bune şi răspândind lumină în jur. Lumânarea din mâna noastră simbolizează taina vieţii noastre ca lumină în faţa lui Dumnezeu, Părintele Luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (cf. Iacov 1, 17).

Aşadar, astăzi, cu lumânările în mână, ne-am adus aminte mai intens de lumina pe care Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu a lăsat-o prin scrierile sale, prin cuvântările sale, prin lucrările sale, prin instituţiile pe care le-a înfiinţat. Am rămas impresionat azi-dimineaţă, ascultând la Radio Renaşterea mărturia mai multor credincioşi simpli, dar şi a unor clerici, care au spus că timp 40 de zile s-au făcut pomeniri pentru el în toate parohiile, în toate mănăstirile şi în multe case ale credincioşilor. Această legătură duhovnicească mai tare decât moartea, prin rugăciune, a fost exprimată de mai mulţi credincioşi, care au spus: „Nu ne vine să credem că este mort! Parcă simţim că este viu!”.

Să ne ajute Dumnezeu să simţim totdeauna că cine are credinţă în Dumnezeu şi a fost rugător pe pământ va fi rugător şi în ceruri şi va fi pururea viu în viaţa şi iubirea cea netrecătoare a Preasfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!

         Veşnica lui pomenire!

(Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la slujba parastasului de 40 de zile a vrednicului de pomenire Arhiepiscopul si Mitropolitul Bartolomeu Anania, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, sâmbătă, 05 martie 2011. Cuvânt revăzut de autor în 06 martie 2011.)