În cuvintele laudei de sine şi ale îndreptăţirii de sine se ascund nesupunerea şi mândria, de care Dumnezeu Se scârbeşte. După greşeală, trebuie neapărat „să fugi", dar te întrebi: unde?  La adăpostul cel liniştit al pocăinţei sincere. În flecare seară înainte de culcare să-I mărturiseşti Văzătorului de inimi Dumnezeu toate greșelile tale săvârşite cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul şi să crezi că Dumnezeu va primi pocăinţa inimii tale. În acelaş timp te străduieşti să-ţi zdrobeşti inima cu pomenirea morţii năprasnice.

Nu este de mirare să cazi, dar este ruşinos şi cumplit să rămâi în păcat. Iar de cele ce ni se întâmplă fără voia noastră sau din pricina neputinţei noastre să ne curăţim prin pocăinţă. Fugi de mândrie, căci ea este pricina multor căderi cumplite. Smereşte-te, mustră-te pe tine însuţi, socoteşte-te ultimul și cel mai rău dintre toți, nu osândi pe nimeni, și atunci vei dobândi mila lui Dumnezeu.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 136-137)