„Dacă Dumnezeu S-a jurat odinioară că cei neascultători nu vor intra întru odihna Sa, şi ca urmare nici n-au putut intra din pricina necredinţei lor, cum vor putea să intre vreunii prin singura nevoinţă trupească, fără de credinţă, întru odihna nepătimirii şi întru desăvârşirea cunoştinţei?” (Cuviosul Nichita Stithatul).

La fel învaţă şi Sfântul Teognost: „Dobândind făptuirea, încă nu te vei putea apropia numai prin ea de nepătimire, ca să te rogi curat şi neîmprăştiat, de nu vor veni în minte şi vederile (contemplaţiile) duhovniceşti ale cunoştinţei luminătoare şi ale înţelegerii lucrurilor”. Această învăţătură e deosebit de valoroasă, dat fiind că şi în zilele noastre există persoane care consideră că se poate ajunge la slobozirea de patimi numai prin punerea în lucrare a virtuţilor; făptuirea trebuie împreunată cu contemplaţia duhovnicească, cu pocăinţa şi cu rugăciunea – mai ales cu rugăciunea noetică (rugăciunea minții).

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 355)