Fiecare generație este confruntată cu o provocare similară, exprimată printr-o dezbatere adaptată evidențelor și dificultăților epocii respective. Determinant este de a ști cât de grave, sau oportune sunt temele ce motivează această mereu reaprinsă discuție, văzută unanim ca fundamentală. La fel ca și înaintașii noștrii, și noi considerăm dezbaterea contemporană, ca singura cu adevărat definitivă. Tot asemănător părinților noștrii, vrem ca dezbaterea noastră să poartă pecetea irevocabilă a unei rezolvări planetare a provocărilor, lăsând moștenitorilor o existență fără griji, fără dezbateri și, intrisec, fără dezbinări. Evident că nu va fi nici acum așa, dar visul că putem oferi rezolvări definitive ne întărește și ne îngăduie să nu ne credem vreodată prea obosiți sau prea bătrâni pentru a continua discuția. Dar, oare, cât de grele, cât de complicate au devenit aceste vremuri, pe care le numim ”moderne”?  O precizare se cuvine a fi imediat rostită. În comparație cu cele trăite de părinții și bunicii noștrii, ne putem considera ca fiind privilegiați. În ciuda imperfecțiunilor sociale și politice pe care le cunoaștem și le trăim, nu suntem supuși unui sistem dictatorial, iminent agresiv și implicit opresiv. Nu supraviețuim ca victime ale unei terori dezgustătoare, care a existat, a fost reală și a distrus milioane de vieți nevinovate. Din acest punct de vedere, spunem că, cel puțin pentru noi, în Europa de astăzi, timpurile sunt blânde. Atunci, ne întrebăm, de ce să cugetăm despre greutatea acestei epoci? N-ar fi o impietate la adresa părinților noștrii, care aveau toate motivele de a-și defini existența ca pe un șir macabru de greutăți, inimaginabile nouă? O precizare este indispensabilă. Ne este greu, tot mai greu, tocmai prin strădania, poate obsesia, de a vrea să ne facem viața ușoară. Contradicția este inevitabilă. Dorința unei îmbunătățirii calitative este legitimă, fiind ușor de precizat la orice nivel intelectual. Însă viața ”ușoară” nu poate fi nici definită ”în sine” ca normă calitativă unamin acceptată și nici transformată în regulă de viață indispensabilă. Oricare dorință a unei minorități bine intenționate de a ne ”ușura” viața poate să se transforme cu ușurintă în dictatură. Așadar dificultatea, chiar pericolul, se ascunde în noi, fiind greu de cercetat și mult mai greu de evitat. Avem sădită în noi o dorință de a ne perfecționa, de a ne face traiul ușor, de a simplifica și reorganiza sisteme pentru a ne fi mai folositoare. Teologia deslușește în această dorință și capacitate de a ne dezvolta neîncetat, darul dumnezeiesc dat nouă pentru a ne perfecționa în sensul unei acumulări spirituale. Folosită inoportun, deformat, fără a cere ajutorul de la Domnul, acestă calitate se întoarce împotriva noastră, ne trădează. Folosind-o excesiv, am exagerat și ne-am transformat într-o grupă socială lipsită de orice preocupare duhovnicească, care-și caută obsesiv ”viața ușoară” în detrimentul  ”vieții adevărate”. Aceasta din urmă presupune abnegație, stăruință, și inevitabil, uneori suferință. Doar așa rezultatele devin neîndoielnic semnificative. Prin ”mai ușor” în loc de ”a fi mai buni” riscăm degenerarea exprimată în aroganța ridicată la rang de convingere. În această ciudată ordine a vieții, noi am dispune de un sens absolut al cunoașterii care ne-ar oferi inevitabil drepturile stăpânitorilor incontestabili. Fiecare victorie tehnologică ne convinge că dominăm ireversibil universul,  uitând ce este universul, mărginind și reducând infinitul creației la normele noastre comparative. Am uitat cuvintele Evanghelistului: ”Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1,16-17). 

Din păcate, această paradoxală supraevaluare a realității, ne conduce inevitabil către suferință. Cerința neîncetată de a primi alte și alte drepturi nu are cum să fi satisfăcută. Concret, deformarea dorinței de ”mai bine” devine dramatică prin consecințele imediate. Aspirația omenească de progres neîntrerupt este supusă inerent unui proces de încetinire și apoi de oprire, chiar dacă ne imaginăm că prin tehnologie și emancipare avem acces la forme de viață care s-ar situa dincolo de orice cauzalitate temporală, fiind astfel eterne. În realitate, în această existență pământească, fiecare dorință și fiecare ideal se împlinesc până la o anumită limită, dincolo de care acumularea, atât cantitativă cât și calitativă, nu mai poate continua. Indiferent de ceea ce noi ne imaginăm că ni s-ar cuveni: dacă transformăm iluzia într-o constantă apreciată ca definitiv valabilă și ridicată la rangul de axiomă, atunci sensul concret al realității, înțeles ca echilibru între existență și dorință, se deformează, se pierde și este greu de crezut că se poate recâștiga. Singur un sens al realității concretizat în spațiul spiritual oferit de credință, modestie, blândețe și cumpătare, permite o reașezare sufletească promițătoare. Există o legătură indisolubilă între aceste elemente, credința având, cu siguranță, un rol determinant. Modestia, blândețea și cumpătarea sunt trăsături de caracter care pot fi educate, putem afirma ”antrenate”, în sensul acordat aici termenului de către Sfinții Părinți. Dar această strădanie către ”mai bine”  este posibilă doar cu ajutorul divin care intervine și ne întărește, desigur numai atunci când ne asumăm răspunderea de a concretiza dialogul cu Dumnezeu.

Este greu de preconizat o alternativă, o altă soluție, care să nu distrugă raportul firav dintre evidență, posibilități și realizarea dorințelor. Iluzia că singuri, fără ajutor dumnezeisc, găsim rezolvări depline, este dramatică. La moartea lui Sartre, Simone de Beauvoir a rostit lapidar: ”Moartea lui ne-a despărțit. Moartea mea nu ne va uni.” Trebuie să respectăm sinceritatea impresionantă a cuvintelor, care strâng în ele durerea sfâșietoare a unui suflet lipsit de apărare în fața realității concretizată ca singurătate devastatoare. Dar întrebarea se pune inevitabil: era nevoie să se ajungă aici, nu există o altă cale, o ieșire, care să ne ferească de eșecul ireparabil al iluziilor distruse în realitatea imediată, ce poate fi, o vedem, necruțătoare? Despărțirea ireversibilă este văzută unilateral, doar prin prisma unei clarificări a responsabilității fiecăruia. El prin ”moartea lui” se desparte, distruge definitiv legătura dintre cei doi, și partea ”lui” de vină nu poate fi nicidecum ștearsă, cu atât mai mult cu cât ”moartea ei” încheie și pierde definitiv totul, dar fără ca ”ea” să poarte vreo răspundere. Ce oferă existențialismul unde ”existența” se definește ca joc dezordonat al întâmplărilor, o viață unde micile gesturi cotidiene sunt ridicate la rang de evenimente fundamentale, unde aspirația sădită în noi de a ne apropia de Dumnezeu este înăbușită de grija obsesivă de a ne asuma drepturi existente doar în teorie, fără responsabilitatea de a accepta eșecuri? Într-o situație limită, acest existențialism nu ne oferă nimic.

Când suntem puși în fața unui eveniment tragic, cum ar fi pierderea cuiva drag, păstrarea unui enunț excesiv de reținut și aparent lipsit de orice de emoție, cum este cel al scriitoarei Simone de Beauvoir, nu reprezintă decât o multiplicare a suferinței până la forme insuportabile. Uneori se apreciază că a-ți ascunde sentimentele și emoțiile reprezintă un act de demnitate. Cred că nimeni nu-și pierde demnitatea, căutând într-o dilemă existențială, o rezolvare care implică exprimarea liberă a emoțiilor. Ipoteza este verificată și pe plan literar, modelul preconizat de Simone de Beauvoir fiind, și din acest punct de vedere, nesatisfăcător. Un exemplu interesant ni-l oferă Friedrich von Hardenberg, poetul romantic german cunoscut sub pseudonimul Novalis. La moartea logodnicei sale, Sophie von Kühn, el se afla, inevitabil, într-un impas sufletesc îngrijorător. Sentimentele lui Novalis pentru logodnica sa sunt specifice crezului său existențial, fiind idealizante, înălțătoare, poate chiar lipsite de orice suport concret. Ca și în crezul de viață a lui Eminescu, persoana iubită este dincolo de orice suspiciune, deosebită, implicit incomparabilă. Despărțirea este cu atât mai sfâșietoare: ”Ce frumoasă, ce nebună/  E albastra-mi, dulce floare !... / Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastra /Floare-albastră! floare-albastră!.../ Totuși este trist în lume! (Mihai Eminescu,  „Floare Albastră”). Novalis trece printr-o disperare similară. Dacă inițial poetul este cuprins de frică, refuzând să fie alături de logodnica sa în ultimele ei clipe de suferință, el traversează ulterior o perioadă a contrastelor, oscilând între sentimente de neputință, durere fără margini și cinism, chiar indiferență pentru cele petrecute. Dar timpul aduce cu sine o stabilizare vindecătoare, o echilibrare, înțeleasă prin evidența continuității. Novalis este conștient că, pe plan spiritual, prin certitudinea oferită de credința creștină în viața viitoare, legătura continuă, devine durabilă și puternică. Astfel sentimentul inițial de singurătate este înlocuit, chiar uitat, cu ajutorul credinței în Dumnezeu, în mod cert tămăduitoare. Despărțirea este aparență limitată în timp și spațiu, iar amintirea logodnicii iubite clarificată, dislocată de sentimentul inițial de frică, definită precis în simbolul romantic al frumuseții și sensibilității ”florii albastre”.

Contextual, înțelegem că aspirația legitimă către ceea ce numim ”viață ușoară”,  nu include nici o componentă prin care superficialitatea devine ontologic inevitabilă. Doar prin credință, răspundere și stăruință viața începe a ne părea cumva mai ușoară, într-un alt fel și cu ajutorul altor experințe existențiale, eliberate de egoism, aroganță și deșertăciune. Evoluția trăită de Novalis merită a fi discutată în lumina dezbaterilor pe care le vedem ca fiind indispensabile timpului nostru. Poate așa am redescoperi adevărul iubirii dumnezeiești și nu l-am mai uita niciodată.