Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm
Priviți cât de jos a coborât Hristos. A coborât și a zis: „Primiți-Mă și pe Mine ca pe un sărac; orice oferiți acestui sărac, Mie îmi oferiți. Și Eu voi lua ceea ce îmi oferiți voi și pentru aceasta vă voi da Împărăția Mea”.
* Nașterea lui Hristos a fost nezgomotoasă și smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte si să-l mântuiască pe om. A dat povețe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi si pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre. Toate aici pe pământ sunt trecătoare si efemere, se duc ca un vis...
* Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreață, înfricoșătoare și slăvită. Marii părinți ai Bisericii noastre, asceții care aveau minte curată și lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conștiința lor această înfricoșătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea în continuu, și asta i-a făcut să se îndurereze mereu și ochii lor să nu înceteze a plânge.
* După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite și rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărțirea finală, se va termina toată sărbătorirea.
* Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal și apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârșitul vieții noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică si nu prețuieste cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă și se va sfârși. Suntem aici pentru puțin timp... Să ne pregătim bine si mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândește în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact așa se va opri din funcțiune și inima omului. Și atunci va urma așezarea sufletului nostru, ori în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veșnic, împreună cu diavolii.
* Să fim atenți să nu ne orbească lucrurile pământești, căci grija multă pentru cele trupești este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel și rugăciunea și mulțumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulțumirea să nu lipsească din sufletul nostru.
* Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim și hrană duhovnicească. De multe ori, chiar și sufletul nostru este întemnițat, este sărac si gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim si să îl scoatem din închisoarea osândei vinovăției si păcatului. Și când ajutăm sufletul nostru, e ușor apoi să-l ajutăm si pe aproapele nostru. Priviți cât de jos a coborât Hristos. A coborât și a zis: „Primiți-Mă și pe Mine ca pe un sărac; orice oferiți acestui sărac, Mie îmi oferiți. Și Eu voi lua ceea ce îmi oferiți voi și pentru aceasta vă voi da Împărăția Mea”.
Legea Evangheliei și poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire și nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Și preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluiești pe sărac, trebuie să simți fericire, să simți bucurie, pentru că l-ai făcut să-și afle odihna. Era înfometat și acum nu-i mai e foame, ori îi era frig și acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit și acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele și omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!
* Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte ușoare, odihnesc, răcoresc si nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Și la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu ați lucrat nevoința?”. Nu. Va zice: „De ce nu l-ați îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-ați mângâiat pe cel întemnițat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: „Cine este cel care Mă iubește? Cel ce ține poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubește pe Mine nu ține poruncile Mele”. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: „Voi nu ați avut dragoste și, pentru că nu ați avut dragoste, nu puteți intra în cămara dragostei”. Cămara dragostei se câștigă numai cu iubire și jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste și smerenie, să intrăm în Împărăția cerurilor. Strâmtă și dureroasă este calea ce duce la Viață. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viața lumească nepăsătoare și zilele ce trec fără folos, goale...Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curățim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăți potirul pe dinăuntru va fi curat și pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară si înăuntru să-l lasi necurățit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă față, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simțăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deșarte, să nu ne ocupăm cu discuții necuviincioase și vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiți, și dacă judecăm, vom fi judecați; și cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura si nouă Dumnezeu. Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câștigă timpul nostru, și în acest scop ne preocupă cu lucruri pământești și trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu și sufletului nostru. Să fim cât mai atenți să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească. Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar și în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică și nu ne îmbrăcăm decent, și prin lipsa de cuviință a îmbrăcăminții noastre îi provocăm smintealăvreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Și venind omul să se curățească pe sine, pleacă și mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile săaibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare și este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Își spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: „Stii, părinte, în vremea necunoașterii, când nu-l cunoșteam pe Dumnezeu, nu cunoșteam Evanghelia, pocăința, nu am fost învățat și poate prin neatenția îmbrăcăminții mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care ședeam, fie cu poziția mea”. Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproșa și noi vom zice: „Dar cum s-au întâmplat acestea?“ „- Iată, când purtai haina aceea, când ședeai așa, când nu ai avut grijă și nu te-ai așezat unde trebuia,l-ai smintit pe acel om.” Atunci sufletul acela va fi țintuit de vinovăție și astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenți la toate astea, căci vom pleca din lume și vom merge la tribunal, vom merge la judecată... și acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioși în toate. Să curățim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Si unde simțim vinovăție, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: „Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viața feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit și nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece și dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete și murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curățire. Cum se face curățirea? Curățirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie si pocăință. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumești sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubește omul: îi place să se înfrumusețeze si să se gătească, îi plac podoabele scumpe...
Când eu nu am grijă, ca om, și provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăția în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conștiința, vom vedea că în viața noastră lumească, poate chiar și acum, nu suntem atenți? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaștem; să le mărturisim și vor fi șterse. De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiți. Moartea este înfricoșătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoșătoare este. Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plânge, și ochii îi sunt nelinistiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Troparul slujbei de înmormântare zice: „Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri își ridică ochii și în zadar se roagă; către oameni își întinde mâinile și nu are cine să-l ajute”. Spune că își întoarce ochii către îngeri și nu primește nimic. Căci îngerii zic: „După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuŃi si tu cu faptele tale“. Îsi ridică mâinile spre oameni și le cere să-l ajute. Și ei zic: „Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?„ Și atunci omul își dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul? Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăiește fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viață, ar trebui să ne fie lecție, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Și cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea și amară, dacă conștiința nu va mărturisi împotriva noastră, vom simți un balsam în suflet. Sufletul nădăjduiește, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoșător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, și apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenți, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăință și să ne întoarcem la Dumnezeu. Și când Dumnezeu va vedea această intenție bună din partea noastră, ne va ajuta. Și va spori această mică intenție a noastră și o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevestește în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri și să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit și că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunțit. La fel Biserica și Sfinții Părinți Propovăduitori și toți cuvioșii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriașă primejdie. Din nefericire, toate lucrurile, și mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârșitul.
Auzim de războaie, și se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, și ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minți, din credință. La ce să ne mai așteptăm? Cu toate că și moartea fiecărui om este o a doua venire, totuși o așteptăm acum și o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim în continuu, să ne curățim, să fim neprihăniți pe dinlăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Așa cum a zis Domnul: „Dacă nu ne vom face ca și copiii în nerăutate și în dragoste, nu vom putea intra în Împărăția Cerurilor”. Nu zice să avem mintea copiilor și judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, și astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept și să cerem dreptate, vom fi găsiți vinovați. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoșătoare a Judecății, și desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditație va deveni pentru noi temelie și viață, vom fi ajutați să ne ferim de faptele întunericului și astfel vom scăpa de acest groaznic și înfricoșător iad. Să ne închinăm, să-I mulțumim și să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm și să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat și ne-a ajutat să pășim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmași în dreapta și-n stânga, arma luminii Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc își așteaptă copiii și copiii lui sunt cei care urmează modelul, și modelul este Hristos.
(Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Editura Bunavestire, Galați, 2003, pp. 14-16)
„Tinerețea, fiule, dacă are smerenie și nevinovăție, ajunge”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro