Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că, pentru un duhovnic, cel mai greu lucru în viaţă este să vezi cum omul din faţa ta se zbate ca peştele pe uscat şi să nu poţi face nimic pentru el. Fie că penitentul se încăpăţânează în păcatul său, fie nu este sincer ori nu poate înţelege caracterul restaurator al canonului propus spre tămăduire, duhovnicul împreună-pătimeşte cu fratele său întru Hristos, cu cel care a venit să i se mărturisească. Se întâmplă însă ca uneori duhovnicul însuşi să nu poată coborî în inima penitentului şi să nu poată prescrie „medicamentul” corect din motive care ţin de persoana sa: lipsă de experienţă, grabă sau – cel mai grav – absenţa unei sincere compasiuni.

Editura Doxologia vă propune o lucrare menită a-i ajuta atât pe preoţii duhovnici din parohii şi mănăstiri, cât şi pe cititorul care doreşte să înţeleagă mai mult importanţa lucrării pastorale: Mitropolitul Antonie de Suroj, „Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete”, traducere din limba rusă de Monahia Mina. Lucrarea se adaugă precedentelor patru titluri din seria de autor Mitropolitul Antonie de Suroj publicate la Doxologia: „Mai aproape de Hristos. Spovedania şi iertarea”; „Rugăciunea care aduce roade”; „Reflecţii. O călătorie duhovnicească”; „Asceza şi iertarea”.

„Adierea Duhului” conţine predici, textul integral al unor conferinţe ţinute în Anglia şi Rusia şi răspunsurile la întrebările adresate de participanţi, convorbiri cu diverse personalităţi (de ex. Ilarion Alfeyev) şi este împărţită în cinci capitole: „Călăuzirea către Împărăţie”, „Despre viaţa în Duhul”, „Predici cu ocazia diferitelor hirotonii”, „Sensul Spovedaniei”, „Spovedania de obşte”. Ca şi celelalte lucrări ale Mitropolitului Antonie de Suroj şi „Adierea Duhului” este născută din experienţa personală a iubirii jertfelnice a lui Hristos pentru cel care îi poartă chipul şi este chemat la asemănarea cu El. Nu este o carte scrisă din preamultul cunoştinţelor teologice, din obligativitatea participării la un simpozion sau din dorinţa autorului de a se promova ca autoritate duhovnicească. Nu, nimic din toate acestea. Mitropolitul Antonie a trăit moartea şi învierea întru duhul, a înţeles ce este dumnezeiasca dragoste, dumnezeiasca împreună-pătimire: fiinţa relaţiei dintre Dumnezeu şi om.

Fiecare pagină a cărţii ne îndeamnă să înţelegem chemările la pocăinţă şi schimbarea vieţii pe care Hristos ni le adresează prin pericopele Evangheliei, întâmplările şi încercările prin care trecem şi întâlnirile cu aproapele. Surprinde, ca de obicei în scrierile Înaltpreasfinţitului Antonie, atât aplicabilitatea practică a sfaturilor, cât şi extraordinara experienţă de viaţă din care acestea izvorăsc. Aflăm răspunsuri la nedumeriri legate de relaţia duhovnic-ucenic, îndreptarul de spovedanie, sobornicitatea parohiei, slujirea la Sfântul Altar, vrednicia/nevrednicia preotului, povara duhovniciei, relaţia dintre psihologie şi tămăduirea sufletului rănit.   

Cartea Mitropolitului Antonie de Suroj, „Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete” poate fi înţeleasă ca un adevărat manual de pastoraţie scris pe scaunul de spovedanie de un om care a luat jugul lui Hristos şi l-a purtat cu duioşie şi „dragoste bărbătoasă”, un om care a înţeles că „păstorirea nu este meserie, nu este tehnică, nu este conducere, nu este stăpânire, ci, mai mult decât atât, o slujire plină de bunătate şi jertfelnicie. Purtarea de grijă de suflete nu ştie de zile sau de nopţi; nu există un astfel de moment, când omul să nu aibă dreptul de a pătimi, când omul să nu aibă dreptul de a se afla în nevoie, pentru că, de pildă, păstorul se află vremea odihnei sau la vremea când trebuie să se mai gândească şi la el însuşi” (p. 19). Mitropolitul Antonie îi îndeamnă pe păstori să poarte jugul lui Hristos fără să se uite înapoi, fără să caute la faţa oamenilor, ci, mereu plini de delicateţe şi duioşie pentru făptura rănită, să dorească – atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei păstoriţi – doar „naşterea întru Împărăţia cea neclintită” (Evr. 12, 28).