Recenta inaugurare a noii piste a Aeroportului din Iaşi, moment (prea) îndelung aşteptat de locuitorii celui mai mare oraş de la graniţa estică a Uniunii Europene, a fost nu doar prilej de bucurie, ci şi de inevitabile cârteli. Inevitabile, spun, într-o societate în care dezbinarea, calomnierea, punerea de beţe în roate au devenit sporturi de masă. De fiecare dată când s-a făcut ceva bun în acest oraş au existat, de aceea, voci care au numărat, cu ştiinţifică precizie, şi minusurile reale, dar şi nodurile din papură. Între altele, în cazul aeroportului, unii au numărat la capitolul "bile negre" prezenţa clericilor care, la cererea organizatorilor, au binecuvântat această lucrare. Mai mult, cu ocazia aceasta s-a transmis preoţilor respectuosul, dar categoricul îndemn de a rămâne, pe viitor, în biserici. Cu atât mai de neînţeles, cel puţin pentru mine, acest îndemn, cu cât aceleaşi voci susţin, în măsură mai mare sau mai mică, că este necesară o mai consistentă prezenţă a Bisericii în societate, în tumultul cotidian, în stradă, chiar. Să iasă din "ghetoul liturgic", în care fusese exilată de comunişti, şi să vină către cei din afara spaţiului sacru, iar nu să-i aştepte pe aceştia să calce pragul lăcaşelor de cult. Să ia atitudine în chestiunile arzătoare ale societăţii româneşti, să se poziţioneze vizavi de marile provocări de ordin social sau chiar politic... Îndemnuri de genul acesta am auzit nu o dată, mai ales de la intelectualii activ implicaţi în viaţa cetăţii.

            Voi reveni, ulterior, la chestiunea rolului şi locului Bisericii în societate. Deocamdată să mai zăbovim pe aeroportul din Iaşi (înainte de decola spre alte zări!), unde, la momentul inaugurării, problema ar fi fost - ca să mergem până la capăt pe firul reproşului -, că, prin prezenţa feţelor bisericeşti, s-ar fi asigurat câteva procente în plus festivismului exacerbat al unor politicieni dornici să puncteze electoral cu fiece "realizare" (care, foarte adevărat, de altfel, ar trebui plasată în registrul normalităţii, al datoriei împlinite, nu în cel al faptului de excepţie, al eroismului administrativ; cum tot atât de adevărat este că, la vremurile pe care le trăim, când cineva împlineşte cu brio o lucrare publică, chiar că merită toată aprecierea!). Dacă am pleca de la premisa de "bună intenţie" a celor critici, atunci am putea înţelege, din admonestările primite, că s-ar dori ca Biserica să fie protejată, să nu fie expusă unor situaţii publice interpretabile, nu tocmai în concordanţă cu statutul ei. Dar lucrurile sunt extrem de simple din perspectivă eclezială: acolo unde este chemată să aducă rugăciune şi binecuvântare, Biserica nu poate refuza (decât dacă ar fi pusă în situaţii imorale, necreştineşti, de genul binecuvântarea unui bordel). O pistă de aeroport, un sediu de firmă, un teren de sport sunt lucruri utile omului şi pot fi binecuvântate prin stropire cu apă sfinţită (agheazmă) aşa cum se procedează în cazul unei case, a unei fântâni sau a unui ogor. Iar slujba are, în structura ei, acelaşi grad de "festivism" (a se citi rânduială) la binecuvântarea unui aeroport ca şi la cea a unei garsoniere.

            Dumnezeu este invocat ca să sfinţească şi să binecuvinteze nu doar omul ca persoană, ci şi întreaga viaţă a acestuia, lucrarea sa, locul unde vieţuieşte şi munceşte. Nu putem limita aria de acţiune a lui Dumnezeu la perimetrul desenat de zidurile unei biserici. Acesta este, astăzi, mai degrabă visul neomarxiştilor, a secular-umaniştilor sau cum s-or mai autointitula. Şi Hristos a fost certat aspru de cărturarii vremii că mergea în locuri şi în case unde nu s-ar cuveni să meargă (v. Marcu 2, 16 ş.a.). Să nu uităm că prima minune a făcut-o la o nuntă, unde a prefăcut apa în vin pentru ca mesenii să nu întrerupă petrecerea (sau festivităţile!). Scandalos, nu? Iar faptul că a "smintit" pe unii, nu L-a împiedicat pe Fiul lui Dumnezeu să-şi împlinească misiunea şi să binevestească oriunde şi tuturor Evanghelia, indiferent de rang, de gradul de moralitate sau de numărul celor prezenţi când le vorbea. Or noi, în Biserică, alt model nu avem decât pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Şi trebuie - nu e opţional - să urmăm şi "să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni" (Faptele Apostolilor 5, 29). Cu riscul de a supăra pe unii sau de a scandaliza pe alţii.

De la corabie la avion

            Tema aceasta, a prezenţei Bisericii în societate este una extrem de actuală. Pe de o parte, cum spuneam, sunt aşteptări mari de la Biserică, mai ales în plan social-umanitar. Ba chiar, la extrem, s-ar dori să se facă din aceasta o instituţie eminamente filantropică, golindu-o de ceea ce reprezintă esenţa ei (o scurtă definiţie, în acest sens, de la Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului: "Biserica este cerul pe pământ, în  care locuieşte Dumnezeul cel ceresc"). Pe de altă parte, unii doresc înlăturarea cu totul a oricărei prezenţe bisericeşti în societate, reducerea vieţii religioase strict la nivel privat. Iar loviturile aplicate sistematic Bisericii urmăresc tocmai intimidarea ei şi, prin scăderea credibilităţii, izolarea ei în societate. În tot acest iureş mediatic, corabia Bisericii este chemată însă să navigheze având, în continuare, Cerul drept reper.

            Critici şi comentarii au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor. Unele (care nu sunt simple calomnii) sunt demne de a fi luat în seamă, întrucât atrag atenţia asupra unor scăpări sau neajunsuri, mai ales de ordin moral. Sunt, altfel spus, prilej de a îndrepta anumite situaţii de nedorit ce pot interveni în latura umană sau în dimensiunea instituţională a Bisericii. Altele sunt semnele ignoranţei teologice sau inculturii liturgice. E cazul, spre exemplu, al celor care susţin compatibilitatea incinerării cu înmormântarea creştină. Aici prea multe nu sunt de făcut, cei care dau cu piatra nu au, îndeobşte, aplecarea de a primi explicaţii şi de a studia ce presupune, de fapt, un act liturgic. Deşi progrese s-au mai făcut, în timp. Măcar nu mai sunt acuzaţi creştinii, precum în primele veacuri, că, în timpul slujbelor, ucid prunci pentru a le mânca trupul şi a le bea sângele! Dar sunt şi multe alte categorii de critici. Una este a celor care proiectează neîmpliniri şi neputinţe personale asupra slujitorilor unui Dumnezeu care s-ar face vinovat de toate relele din viaţa lor. Alţii caută să înghesuie viaţa bisericească în patul procustian al unor paradigme economice, politice, culturale etc. Este cazul, cel mai adesea, al celor care văd în Biserică o mega-afacere sau o sursă de putere.

            În orice caz, indiferent de critici, de atacuri sau de calomnii, Biserica va continua să-şi împlinească lucrarea (scandaloasă, în ordine evanghelică) de a-L aduce pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor, străduindu-se a-i ridica pe oameni la Dumnezeu. Sigur că asta va deranja în continuare. Sigur că vor fi multe alte răstălmăciri ale acţiunilor ei (sau simple neînţelegeri). Mulţi au un soi de "biserică" în mintea proprie pe care ar vrea să o vadă şi în realitate. După chipul şi asemănarea lor. Biserica însă are propriul ei Cap şi Acela este Hristos. Şi tocmai pentru că este "conectată" la dumnezeire, ea este şansa noastră de a străpunge limitele şi neajunsurile acestei lumi. Singura şansă reală şi validată de atâta "nor de mărturii" (Evrei 12, 1).

            Apropo însă de aeroport şi de binecuvântarea unui astfel de loc... Părintele Rafail Noica, fiul filosofului Constantin Noica, în ultima sa conferinţă, susţinută la Cluj, anul trecut, a folosit o imagine... aeronautică spre a ilustra rolul Bisericii în viaţa unui creştin. "Celălalt Noica" a spus chiar aşa: "Gândul meu estecătrebuiesăfolosim Biserica,ca o pistăde decolare.Câtăvremetrăim toatecele din Biserică doarca orânduială, vom rămânenumaipepista de decolare,dar lucruri mult mai mari neaşteaptă (...). Când ajungi să trăieşti mai deplin, toate rânduielile Bisericii nu vor fi decât o trambulină din care să faci saltul către viaţa veşnică." Poate cea mai veche imagine asociată Bisericii este aceea de corabie a mântuirii. Corabia era, acum două mii de anii, cel mai modern mijloc de transport. Acum, progresul tehnologic ne ajută să lărgim aria simbolurilor, folosind şi alte metafore, cum este cea a aeroportului. A aeroportului lui Dumnezeu! E ceva rău în asta?