Amânarea este considerată în general ca fiind un lucru rău. „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi“ spune o mai veche vorbă românească. „Eventual lasă pe poimâine că poate face altcineva în locul tău sau nu mai este nevoie să faci“ spune o completare mai recentă plină de umor.

Totuși să tot amâni un lucru de multe ori înseamnă să nu-l mai faci deloc. Și ăsta poate fi un lucru bun. Uneori mă gândesc că parcă aș vrea să-l iau la bătaie pe un oarecare cineva, nu spui cine, persoană importantă. Și totuși mă gândesc că este și mâine o zi așa că nu-l mai bat azi. Mâine reiau raționamentul și până la urmă îmi trece sau îl somez brusc de-o bere și ne împăcăm sau... Ideea este că orice lucru care poate părea rău la prima vedere poate fi folosit în avantajul nostru dacă ne dăm puțin interesul și punem mintea la contribuție.

Amânarea lucrurilor rele nu poate fi decât ceva bun. Până când să le amânăm? Până când nu mai simțim nevoia să le facem. Și dacă nu putem să ne lăsăm astăzi cu totul de răutăți, dacă din două rele amânăm măcar una, tot nu e puțin lucru. Orice pas făcut pentru a ne depărta de obiceiurile rele, chiar dacă acel pas presupune doar amânarea răului pe care am putea să-l facem azi, e un lucru bun.

Carpe diem poate ne-ar spune că tot ce putem face azi, să facem. Dar nu și când este vorba despre răutăți. Pe acelea putem să le amânăm liniștiți la nesfârșit. Există teorii care spun că lucrurile pe care nu le facem devin frustrări, că ajung să ne roadă din interior. Totuși, aceste teorii se bazează doar pe observații empirice cum ar fi scăderea temporară a tensiunii. Nu se bazează pe analiza învingătorilor de la finalul cursei. Cu adevărat învinge cel care rabdă până la sfârșit. Iar răbdarea nu uzează ci întărește. Amânarea la nesfârșit a lucrurilor rele ne fac să avem mai mult timp pentru cele bune. Iar ceea ce facem, ajunge să ne definească și să devină a doua natură a noastră.

Și uite așa se transformă un lucru considerat intrinsec rău, într-o unealtă care ne poate ajuta să progresăm. Aș îndrăzni chiar să spun că de fapt nu există lucruri rele în afara noastră. Tot răul pe care-l putem face este în noi. Dacă îl lăsăm să-și facă de cap, ne copleșește și ajunge să ne definească. Dacă găsim diverse „trucuri“ în firea noastră care să ne ajute să nu dăm drumul la tot ce ne apucă și ne vine să facem la un moment dat, se cheamă că măcar atât cât stă în puterea noastră, ne străduim să facem. Prin urmare dacă tot nu ne este la îndemână să scăpăm peste noapte de patimi, măcar să le punem să lucreze pentru noi, nu împotriva noastră. Iar asta pe la noi prin mănăstire se cheamă „viclenie duhovnicească“.