Părintele Sofian Boghiu: „Suferința interiorizează enorm”

Parcă profetic, Părintele Sofian spunea că „toată lumea este plină de păcate... suntem ca între mii și milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem și totuși stăm, rămânem pe loc”. Iar  păcatul nemărturisit, necăit, este „ca o injecție care duce la septicemie mortală”.

Supranumit „Apostolul Bucureștilor”, icoană a bunătății și a blândeții, Părintele Sofian Boghiu (1912-2002) a fost el însuși greu încercat în această viață. Trăind departe de țara sa – Basarabia, supus detenției de regimul comunist român (1958-1964), el a depășit prin credință încercările și pătimirile fără de voie pe care viața i le-a scos în cale. Răbdarea și smerenia sa sunt temelie pentru speranța noastră în biruința binelui asupra răului, a virtuții asupra păcatelor, a bucuriilor duhovnicești asupra efemerelor plăceri trupești.

Ideea fundamentală a crezului său duhovnicesc a fost neosândirea aproapelui, Părintele cerând ucenicilor săi și oferindu-ne un model sublim de iertare și dragoste creștină. „Nu judeca, sfătuia el, nu judeca pe nimeni, niciodată nu judeca! Nu-ți dai tu seama cât de gravă este călcarea acestei porunci înaintea lui Dumnezeu, nu-ți poți da seama!”[1].

Iar despre lucrarea printre semenii săi, monahi și mireni, în același duh de smerenie, spunea: „Nu pot afirma că am realizat ceva important în viață decât că, fiind între ceilalți frați slujitori, m-am străduit să întrețin pacea, armonia și buna conviețuire în obște, precum și evlavia și buna desfășurare a slujbelor în biserică. Iar când am fost solicitat de bolnavi și credincioși, niciodată nu i-am refuzat, nici i-am întristat cu ceva; ci am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu și cu oamenii”[2].

Iubitor al frumosului artistic, în calitatea sa de pictor bisericesc, a fost și un iubitor al trăirii duhovnicești înalte și curate. Viața noastră prin această lume, considera blândul duhovnic, este asemenea unei călătorii printr-o mare permanent agitată, dar: „Atenție la stânci, sub mare..., atenție la vânturi..., atenție la valuri...! Ține, deci, cu atenție cârma vieții”[3].

Călătoria aceasta și viața noastră sunt dificile din cauza păcatelor care stau la originea tuturor încercărilor și a necazurilor ce le urmează, pentru că este o iluzie a crede că păcatele rămân fără urmări. Acestea produc efecte atât în viața prezentă, asupra trupului și a sufletului – iar dacă nu sunt căite, și în viața cea veșnică. Parcă profetic, Părintele Sofian spunea că „toată lumea este plină de păcate... suntem ca între mii și milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem și totuși stăm, rămânem pe loc”[4]. Iar  păcatul nemărturisit, necăit, este „ca o injecție care duce la septicemie mortală”[5].

Suferința este o urmare a păcatelor, dar și o cale de izbăvire de ele: „Dumnezeu, spunea Părintele Sofian, încearcă pe cei păcătoși, mai ales prin suferințe fizice, pentru a le tămădui sufletele. Suferința și durerile ne ajută să ispășim în această lume păcatele săvârșite. Suferințele purifică sufletul și trupul de multe imperfecțiuni. Suferințele ajută la săvârșirea binelui, aprind în inimă iubirea față de Dumnezeu, zelul pentru rugăciune, și trezesc spiritul de solidaritate cu semenii”[6].

Prin intermediul acesteia, Dumnezeu, ca un iscusit chirurg, „taie sau arde rana, ca să vindece și să salveze de la moarte sufletul și trupul bolnav[7].

Prin „dogoarea suferinței”, omul se eliberează de păcatele sale și capătă curajul de a privi în sus, către adevărata sa patrie, cea cerească, apropiindu-se de Dumnezeu. „Suferința interiorizează enorm[8], spunea Părintele. Îl pune pe om în dialog cu sine însuși, îi descoperă hăurile ascunse ale sufletului său.  Însă, în timp ce pe unii suferința îi întoarce la Dumnezeu, pe alții îi încrâncenează și mai tare, învârtoșându-i în viața lor păcătoasă și pătimașă. „Mergeți în spitale – spunea duhovnicul Bucureștiului – și vedeți cum gem pe paturi. Unii gem rugându-se, alții gem blestemând. Și unii și alții gem. Pentru cei care gem rugându-se, suferința e binefăcătoare și se mântuiesc. Cei care gem blestemând, de două ori suferă: boala e și mai grea și își pierd mântuirea[9].

Precum îi spunea unei ucenice apropiate, necazurile și încercările din viața aceasta, durerile, suferințele și bolile prezente constituie solul sau pământul rodnic în care, fiind aruncată, sămânța vieții creștine dă roadă însutită și înmiită. Spre deosebire de bucurii, care nu sunt nici multe și nici îndelungate, încercările sunt din belșug. „Ele împlinesc rolul factorilor care contribuie la putrezirea bobului de grâu, pentru ca din el să răsară vlăstarul nou, ființa nouă, așa cum ne învață Cel înviat din morți”[10].

Cel care poartă crucea încercărilor cu credință în Dumnezeu și speranță în ajutorul și răsplata Lui primește „picături de bucurii care spală și îndulcesc tot ce a fost amar și necurat”[11]. Acestea sunt bucurii și mângâieri pe care Duhul Sfânt le revarsă în sufletul celor smeriți și răbdători în necazuri. În lumea aceasta, ele aduc mângâiere și alinare, chiar și în durerile cele mai crunte, iar în viața viitoare – fericirea comuniunii neîncetate cu Dumnezeu și cu aleșii Săi, în iubire infinită și în lumină.

[1] Părintele Sofian Duhovnicul, ediție îngrijită de Garoafa Coman, Editura Bizantină, București, 2012, p. 36

[2] Ne vorbește Părintele Sofian, carte tipărită cu binecuvântarea IPS DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 11

[3] Părintele Sofian Duhovnicul..., p. 186

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem, p. 194

[7] Ibidem

[8] Ibidem, p. 194

[9] Ibidem, p. 214

[10] Ibidem, p. 103

[11] Ibidem, p. 115

De la același autor

Ultimele din categorie