Când l-am zărit prima oară, era pe coridorul Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamţ, în mijlocul colegilor, având un dialog cu glas înalt, care s-a încheiat cu un fel de răcnet, pentru ca să se înţeleagă cine este mai tare şi mai mare. Îşi impunea argumentele corect şi concret, cu o logică mai presus de înţelesul nostru şcolăresc. Atunci, după ce-l auzisem de la o oarecare distanţă, am înţeles că avem un coleg aparte, cu personalitate conturată şi cu dorul de a o impune celor din jurul său.

După argumentele sonore şi puţin incisive, am înţeles că avea şi un caracter integru, dar cam năvalnic. Aşa a fost încă de la prima vedere, cu atât mai mult cu cât am văzut că era îmbrăcat impecabil, dar fără să poarte uniformă ca noi, ceilalţi elevi. Am auzit că este din Humuleştii lui Creangă, că ştie limba franceză, pe care o învăţase de la un pension şi că este de neam cilibiu (ales), ceea ce se şi vedea în comportamentul său.

Se vedea de la distanţă uşurinţa cu care îşi însuşea cunoştinţele, iar scrisul de mână era deja format, cu o grafie citibilă, deşi, la scris nu eram mai prejos, câştigând în acest sens şi un concurs: Cine scrie mai frumos?, iniţiat de către profesoara mea de Limba şi Literatura Română. Spun asta aşa, ca să mă laud, şi poate că Părintele Mosor răbufneşte de acolo, de sub brazdă!

Timpul trecea, noi creşteam şi ne bucuram de libertate la învăţătură, liberi în ţarcul unei şcoli de renume, ctitorită de Veniamin Costachi. Într-o zi, am auzit că elevii, în atâta libertate înţărcuită, au cam început să se grupeze întru bătăi pe rupte. Vestea că elevul Costică Mosor nu poate fi învins se răspândise, iar atunci când căpătai o palmă cât un mosor ţi se sucea capul şi vibra ca ţambalul. Eu n-am văzut aşa ceva, se spunea doar. Ba, mai mult, s-a dus vestea că ar fi adevărat şi că pălmuia pe colegii cei mai mari.

Fiind un fel de Cavaler al Dreptăţii – aşa mi se zicea – mi-am pregătit grupul de intervenţie şi-l aşteptam la un loc mai retras, pregătindu-i acolo o capcană, ca să-l biruim noi, mai mulţi, pe el, unul singur. Se pare că a auzit şi se simţea ameninţat, iar noi mereu îl aşteptam la copcă. Dar era destul de perspicace şi nu ne-a dat prilejul, că nu ştiam cum va ieşi. Consemnul era ca să-l prindem noi şi să-l batem bine, că apoi, dacă nu ne ieşea strategia, o încasam noi de ne ieşeau fulgii.

N-a fost să fie! Şi aşa a fost cel mai bine! Nu ne plăcea să ne batem dar, mai ales, nu ne plăcea să fim bătuţi cu niciun preţ. Deci, stare belicoasă, întârziată şi uitată!

Din viaţa de elev al Seminarului, unde l-am avut coleg pe Costică Mosor, care se bucura să-i fie acordată atenţie, îmi amintesc de mama lui, Ecaterina, o gospodină eminentă şi cu o iubire fără seamăn pentru odrasla sa atât de mult alintată, cu de toate şi mai ales cu preagustoasele plăcinte (numite poale-n brâu), cozonacii cei pufoşi şi aromaţi şi găinile coapte în cuptorul încălzit cu lemne în purpuză de foc şi scântei strălucitoare.

Să fii văzut atunci bucuria mamei, cum privea fiul în gustările gustoase, aduse în traista plină ochi. Ca de obicei, după ce le făcusem o vizită acasă, a început a avea o preţuire specială pentru mine, iar când venea la Seminar cu bunătăţile binecuvântate eram cel dintâi întru bucuria comuniunii.

N-am mai gustat niciodată până atunci şi nici de atunci aşa de bune bucate, preparate de mâinile harnice şi iscusite ale mamei lui dragi. Citeam în ochii ei un fel de dramă, spun eu acum, că-l tot privea cum mănâncă, îndemnându-l cu ochii plini de lacrimile ce-i curgeau şirag ca mărgelele de rouă.

Costică Mosor era un spirit liber, mult citit. Deja cu logică în gândire şi se dorea lider de opinie. Cel mai mult îl durea nedreptatea din şcoală şi era vehement atunci când vreunul dintre profesori îl nedreptăţea pe el, dar şi pe ceilalţi colegi. Aievea avea mânie pe Vasile Irina, profesorul de Limba Română căruia îi cam demonstra că nu ştie româneşte şi nici nu se comporta ca un dascăl luminat.

Conflictul a persistat până la examenul de sfârşit de an al Seminarului. Când Costică Mosor s-a văzut cu toate gata, inclusiv Diploma, l-a prins pe Vasile Irina şi l-a cam înghesuit într-un stâlp al coridorului, în văzul tuturor, iar profesorul a început să strige după ajutor! Vestea s-a cam dus peste tot. Era lăudat curajul absolventului, apărător al celor nedreptăţiţi. Aşa înţelegea el!

Drumurile noastre s-au despărţit: el a luat-o la Bucureşti pentru studii universitare, iar eu la Sibiu pentru acelaşi lucru, fiind şi în pastoraţie activ, pentru a împleti teoria cu practica eclesiastică.

Revederea a fost bucuroasă, chiar dacă nu ne-am scris nici o scrisoare, atunci când am venit din Ardeal, la Căldăruşani şi apoi la Cernica, mănăstire apropiată de Bucureşti.

Îl vizitam adesea în zona bisericii Lucaci, unde trona Anton Pann cu nemuritoarea muzică, în ale cărei taine Părintele Mosor era ca acasă: un desăvârşit protopsalt care intona cu toată fiinţa nemuritoarele cântări bisericeşti.

Odată îl aud:

- Calinichi, că aşa-mi spunea, n-ai auzit niciodată o slujbă de înmormântare în 20 de minute, cum facem noi, cu părintele Niţişor Cazacu (secretar patriarhal la patru patriarhi!), el fiind cântăreţ la Batişte, cu Alecu Bădăluţă.

- Nu te cred, nici pe cuvânt! I-am răspuns de îndată.

- Ba, să crezi, că în cele 20 de minute intră şi predica.

Tot m-am gândit cum să fie una ca asta!

- Pot veni la înmormântare să văd minune de scurtare a slujbei, care este considerată o capodoperă?

Zis şi făcut!

Prea era de necrezut.

Mă duc la Cimitirul Ghencea, când aveau o înmormântare. Mai departe puţin, am stat semi-văzut şi am privit şi auzit o slujbă întocmai pe parcursul celor 20 de minute, fără să se grăbească, respectând structura slujbei şi citind cu glas limpede cele mai importante alcătuiri funebre. În primul rând, se păstra calitatea slujbei şi rămânea în parametrii admişi de tipicul bisericesc.

Când era vorba de dreptăţi şi mai ales de nedreptăţi, sărea ca ars.

Se arăta vehement şi necruţător. Avea în firea sa această stare, în mod statornic. L-am auzit de atâtea ori, mai ales teoretic, cum aclama împotriva celor care făceau nedreptăţiri şi eram atent dacă nu cumva se comportă contrariu acelora pe care le susţinea cu atâta îndârjire.

Ca înfăţişare fizică, nu era de lepădat nici din privirile fetelor, care erau îmbătate de frumuseţea lui, dar nici el nu se arăta că ar fi fost cuprins nebunatic în cursa lor amoroasă. Se ferea cu străşnicie ca să nu dea nici măcar de bănuit.

Cât priveşte aria prieteniilor, era şi mai rezervat. Rari erau cei care s-au bucurat de sincera lui prietenie. L-am văzut adesea în preajma lui Dumitru Duinea, coleg la Drept, şi prietenia s-a consolidat pentru întreaga viaţă. Nedespărţit era de Axinte, nemţeanul fermecător ca amic şi mereu vesel (care, din păcate, a plecat de mult la Domnul). Era bun prieten cu colegii, profesorii şi cu o bună parte dintre elevii pe care i-a avut ca diriginte sub oblăduire, dintre care unii aşa de mult l-au iubit, de au ajuns să-l imite în gesturi, iar alţii, mai cu talent, chiar la voce, cu modulaţiile arhicunoscute.

Cât priveşte casa şi familia, aş putea spune că mereu a avut de reaşezat, nefiind niciodată prea mulţumit. În iureş de gândire, de lucrare, de pregătire – şi tot aşa, un neadormit şi un nemulţumit în plină reformare.

Cam tot aşa şi în pregătirea sa personală, precum şi pregătirea didactică în care era totdeauna nou şi atipic.

Apropos, la capitolul pregătire, fiind un absolvent al studiilor de mâna întâi, s-a hotărât ca să fie trimis la studii în străinătate. Văzându-l profesorul conducător de doctorat că iubeşte cercetarea în domeniul istoriei, s-a decis să meargă la Belgrad, în Iugoslavia.

- Domnule, m-am întors de la Belgrad! Nu este de mine aşa Universitate, zicea el odată, când veni vorba de doctorat.

- Era bine să cinsteşti alegerea pentru studii în afara ţării!

- Cum, domnule? De la Bucureşti la Belgrad este din pridvor în tindă. Adică, cum? Doar de atâta sunt eu capabil? Dacă era la Paris, la Londra, la Roma sau în altă parte primeam cu bucurie, dar aşa?!

- S-au gândit că, îmbrăţişând istoria, ţi-a dat posibilitatea să cercetezi arhivele cu documentele istorice, că suntem popoare vecine şi prietene. Erai de mare folos, mai ales ştiind seriozitatea ta de a face lucruri temeinice şi documentate!

- Pentru mine, Calinichi, este un capitol închis!

- Închis-neînchis, istoriografia a pierdut un om de carte şi îmbogăţirea tezaurului arhivistic românesc.

- Lasa-mă, domnule în pace! Schimbă subiectul că mă doare capul!

Cât priveşte activitatea de păstor de suflete, s-a remarcat prin dragostea de slujbă. Punea inimă solidă în desfăşurarea slujbelor, iar ca predicator a fost un orator şi un logician remarcabil. Se fălea cu aceasta aşa, cu discreţie admisibilă. Noi ne-am bucurat ascultându-l, iar amicii lui întru slujire din Târgu-Neamţ şi împrejurimi îl cinstesc cu oarecare fascinaţie.

În cele din urmă ale vieţii sale, era condescendent cu toată lumea, cu respect pe cât încape, iar prieten cred că a fost numai cu sine... nu-şi mai încăpea în sinele său!

Zic şi eu aşa, într-o doară, ca să mă suduie cei mai buni prieteni ai săi din vremea celor 75 de ani, cât a vieţuit pe meleagurile pământeşti.

Mai spre apusul vieţii a cam devenit ursuz şi neascultător, mai ales de Calinichi, pe care-l considera prieten vechi, care-l ruga insistent să scrie şi să publice:

- Lasă-mă în pace, Calinichi! Eu abia prididesc cu cititul! N-am vreme de scris, am vreme doar de citit.

- Insist!

- Nu-ţi răci gura, uite, acum citesc cartea... şi n-am timp de vorbit, te sun eu când am puţin timp.

Nu m-a sunat niciodată! Halal prieten! Bine mi-a făcut. Oricum, tot pe a lui o ţinea, aşa că, vorba mea la urechea lui ca nuca de perete pe Valea Argeşului!

Poate are doamna preoteasă Mosor vreo ştire despre lucrările scrise, iar Olivian, teologul, să caute în revistele teologice, seminariile şi studiile publicate în vederea obţinerii titlului de doctor în teologie. Precum şi toate predicile imprimate sau scrise. Poate se ocupă un prieten preot să le adune într-un volum, două, după caz.

La înmormântări, în ultima vreme, m-am obişnuit ca şi ciobanul cu scânteia. Mi se pare atât de firească această trecere... doar strigătul lui Lucian Blaga, mă mai înfioară: „Doamne Dumnezeule, opreşte-mi destrămarea!”.

Omul, această minune a lumii, cum o definea Sofocle în Antigona, îl considera prea minunat şi prea artistic şi genial lucrat şi fasonat de mânuţa lui Dumnezeu!

Oare Tu, Doamne Dumnezeule, nu lăcrimezi văzând cum se destrăma trupeşte capodopera Ta? Că de suflet nu-i bai, el este suflarea Ta şi nu se destramă niciodată!

† Calinic Argeşeanul,

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului,

Mănăstirea Văratec, 14 noiembrie 2018