Desigur că atunci când Heidegger afirma că „ceea ce ne este mai aproape ne este cel mai departe, iar ceea ce ni se pare de la sine înțeles ne este cel mai enigmatic”, se gândea la dificultatea de a găsi răspunsuri ușor de formulat tocmai la ceea ce ne pare a fi cel mai evident și mai apropiat în viața de zi cu zi. Altfel spus, nu ne gândim câtuși de puțin la ochelari, atunci când îi avem pe nas. Când îi căutăm disperați, având mare nevoie de ei, uitând unde i-am lăsat cu doar câteva minute înainte, aceiași ochelari devin centrul atenției noastre, singura preocupare, motivul unic al motivației intelectuale și, deloc ironic, motivul pentru care existăm. Ni se întâmplă să nu găsim ochelarii, nu-i așa? Și atunci recunoaștem că ceea ce mai înainte nici nu luam în seamă a ajuns să fie ceea ce ne face viața imposibilă. Am reîntâlnit și, mărturisesc, am fost puțin surprins, citatul din Heidegger în cartea „Prezentul văzut prin vitralii”, scrisă de Preasfințitul Părinte Ignatie. Pentru mine, cu mulți ani în urmă, acest citat devenise o evidență, poate și o resemnare, când mă străduiam să-mi precizez ceea ce Heidegger dorea să spună, folosind cuvinte obișnuite, din limbajul zilnic, într-un alt sens, cu o altă conotație. Din acest motiv, mă împotmoleam necontenit, oprindu-mă de mai multe ori la o singură pagină din opera lui Heidegger, înaintând anevoios și mirându-mă de acest hotar prin care filozoful despărțea cuvintele de sensul lor cotidian, neavând milă de noi, sărmanii lui cititori. Mi-am spus că pătimesc din lipsa de cunoaștere temeinică a limbii în care Heidegger a scris, și am fost mai mult decât fericit, chiar euforic, aflând că și studenții germani se simțeau despărțiți de opera marelui filozof prin același zid construit din cuvinte ușoare pe care filozoful le înnobila cu semnificații misterioase. 

Dar, revenind la cartea Preasfințitului Părinte Ignatie, am fost surprins găsind citatul, pentru că este folosit aici într-un alt context. Mai mult, el este parte dintr-un alt citat, mai lung, dintr-o autoare la care PS Ignatie face referire și căreia îi răspunde. Un exemplu clasic de afirmație și răspuns la această afirmație. Apoi, mi-am dat seama că citatul din Heidegger devine simptomatic, fiind simbolul, chiar firul călăuzitor al acestei cărți pe care o consider exemplară. Marc Aureliu spunea în „Gânduri către sine însuși; Cartea VII”, parafrazându-l pe Antistene: „E regesc să faci bine și să fii vorbit de rău”. Pentru că, observația e demult evidentă, oricine atacă public credința creștină își promite, speră, visează o recompensă intelectuală care să-l așeze în panteonul unui modernism mult aplaudat. Adaug imediat că nu mă interesează să mă pun de-a curmezișul, polemizând cu tot ceea ce se înțelege prin modernism. Termenul este atât de vast și atât de generos pentru căutătorii de noi precizări ale unor vechi definiții, încât mi-ar fi foarte greu să fac ordine în idei și păreri. Nu sunt deloc sigur că are vreun rost să nu fiu, din principiu, de acord cu ceilalți, cei ce se cred moderni. Dar, revenind la citatul mai sus menționat, găsesc că este nedrept a reduce credința în Dumnezeu la o simplă negație cu orice preț, fără a recunoaște acesteia nimic pozitiv, negându-i orice merit, doar de dragul de fi „modern”. 

În vara trecută, am fost invitat la nunta fiicei unor buni și vechi prieteni. Mi s-a cerut să vin la Barcelona, unde prietenii mei locuiesc demult. Am aflat că ceremonia va avea loc pe malul mării, pe o plajă din apropiere. M- am bucurat, recunosc, că obligația vestimentară s-a redus la o cămașă sau tricou de vară. La apusul soarelui, și era un apus de poveste, un domn într-o cămașă havaiană, nu știu ce funcție deținea, dacă deținea vreuna, i-a invitat sobru pe cei doi tineri să-și pună unul altuia verigheta. Copiii erau cu adevărat minunați, emoționați și fericiți, și-au pus inelele pe deget. Apoi un alt domn, înțelegeam la dorința lui, a cântat ceva ajutându-se de chitară. Cumva, o combinație între Iglesias și Fărâmiță Lambru. După mai multe cupe de cava cânta mult mai bine și noi începusem să-i înțelegem muzica. Târziu, se apropia de dimineață, pe malul mării era la fel de frumos, mi-am amintit împreună cu prietenii mei de nunta lor de pe vremuri, la București. Fiindcă unul dintre părinți era ofițer, le-a fost frică să meargă la biserică. I-am ajutat vorbind cu un preot prieten, care a venit la ei acasă. Atunci mersul la biserică putea să fie riscant. Acum, am aflat că tuturor li s-a părut că a merge la biserică e puțin desuet, demodat, cam dezumflat. Așa că și-au dorit o nuntă modernă, dezghețată și fără ifose. Evident, era mai frumos pe plajă lângă Barcelona decât odinioară în apartamentul din Berceni. Și, ce bine, nimănui nu-i mai era frică de nimic. Doar că, în avion, când mă întorceam de acolo, nu-mi defineam termenul de nuntă dezumflată. Îmi rămânea în minte o petrecere reușită, la mare, cu frigărui și cava. Nu contest faptul că cei doi tineri își vor aminti mereu de apusul de soare când și-au pus verighetele pe deget. Tot așa cum nici prietenii mei nu vor uita vreodată nunta lor din Berceni. Odinioară, soluția preotului adus în apartament se înscria și ea în strategia de supraviețuire pe care o adoptasem încercând să trăim și să fim, măcar aparent, la adăpost de urgia dictaturii. Nunta desacralizată, fără preot, este încercarea de a scoate Biserica din tot ceea ce sărbătorim, din partea frumoasă și strălucitoare a existenței noastre.  Preasfințitul Ignatie vorbește de ritualul laic al unei religii seculare, de prezența unui adevărat mesianism laic care se poate explica în acest fel: „Consider că punctul de joncțiune dintre secularizare, ca fenomen deplin al modernității, și «religiile seculare» îl constituie promisiunea iluzorie, căreia i-au căzut pradă nenumărați sacerdoți ai totalitarismelor de ieri și de astăzi. Și, că la nivelul vieții sociale și culturale pot fi instalate o umanitate perfectă și o societate omogenă din punct de vedere economic sau moral. Ingredientul care asigură forța de hipnoză și atașamentul ideologic față de orice fel de totalitarism este credința într-o eshatologie triumfalistă, fundamentată de butada progresistă: «Eu sunt viitorul, tu ești trecutul»” (paginile 85-86).  Personal, simt că de mai multă vreme ne zorim, fără a fi clarificați asupra riscurilor, să pășim în spirala unei utopii. Vrem ca și prin secularizare, prin excluderea lui Dumnezeu din lume, să avansăm către viitorul perfect, idealul etern unde societatea este fără vreo greșeală sau vreo slăbiciune. Nu ne dăm seama că șabloanele unei greșit înțelese „modernități”, pe care le repetăm mecanic, nu ne oferă niciun viitor.  Așa cum nici ideologiile totalitare nu ni l-au oferit, chiar dacă l-au promis. Altfel spus, speranța atingerii unui ideal ar putea fi iarăși doar o iluzie. Și este păcat, fiindcă am înțeles din toate greșelile pe care le-am făcut în istorie că adevăratul respect pentru om este singura speranță de care ne putem agăța. Mulți și-au dorit de veacuri să fie moderni și au eșuat preluând formal sintagmele altora, repetându-le fără să le treacă prin propria analiză critică. Dar putem să ne respectăm reciproc simulând că l-am uitat pe Dumnezeu?          

Desigur că un fel de nuntă pe malul mării poate să fie sinceră și lipsită de formalismul unei ceremonii religioase, făcută doar în virtutea unei tradiții idolatrizate și adusă la normă fără sens. Cartea Preasfințitului Părinte Ignatie este implicit un semnal de alarmă împotriva acestui formalism lipsit de justificare practică. Formele tradiționale nu mai sunt prăfuite când universul duhovnicesc al trăirii creștine devine perspectiva dinamică a recentului, a imediatului, a prezenței noastre active în lumea pe care o trăim. Iisus Hristos este Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Credința în Dumnezeu este șansa ce se reactualizează, este speranța noastră într-un viitor real, abordabil, fără prejudecăți sau teoretizări formale. Ea este, dincolo de noțiunea de modernitate, eternă și implicit mereu prezentă, dincolo de timpuri, în inima ce se deschide către Dumnezeu. Speranța se preschimbă în curaj, fiind cuprinși de evidența mântuirii…  „El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și, prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

„Este o eroare să credem că, răsturnate fiind principiile moralei tradiționale, epoca post-adevăr ne instaurează într-un «univers» plin cu «adevăruri» alternative. Dimpotrivă. «Adevărurile alternative» sunt  minciuni grosolane despre ființă, despre om și despre univers. Și asta, pentru că adevărul desprins de realitatea concretă a persoanei și atașat ideologiei se metamorfozează în dictatură și totalitarism” (pagina 193). Am ales acest citat din cartea Preasfințitului Părinte Ignatie ca o motivație și o explicație a citatului din Heidegger cu care am început această cronică. Este simptomatic pentru felul cum trăim și gândim astăzi. Refuzăm evidența unor adevăruri simple, o ascundem în spatele unui munte de neînțelegeri și presupuneri cu care ne mândrim, dar care ne vor trăda. Trăim complicat și nefericiți, amăgiți și descumpăniți. Evident că nu avem cum să-L punem pe Dumnezeu în spatele unui paravan. S-a încercat mereu, fără succes. Atâta osteneală pentru nimic sau, mai rău, pentru a ne face din nou viața grea, inventând iarăși o dictatură a întunerecului. Am citit cartea pe care o prezint în aceste rânduri cu un interes deosebit și datorită faptului că, în anii când am studiat Teologia, apologetica era interzisă. Am descoperit în aceste pagini bucuria omului credincios care știe să apere credința în Dumnezeu cu liniște și eleganță. Din acest motiv, apologetica este mai mult decât o disciplină a teologiei, ea fiind forma firească prin care prezența Binelui este explicată plauzibil. Cartea se citește ușor, fiind în acest fel esențială.

Cât despre tinerii mei prieteni de la Barcelona, mi-am permis să povestesc despre ei tocmai pentru că au descoperit singuri, cu mult curaj și seninătate, ceea ce este fundamental în viață. Au avut înțelepciunea de a pune întrebări. Acum, nu de mult timp, s-au cununat în fața preotului, la Biserică. Sunt onorat că mă acceptă în apropierea lor, sperând că pot să le fiu prieten adevărat.