Sfânta Scriptură nu oferă date exacte despre botezul copiilor, în sensul de a recomanda sau a descrie în mod clar botezarea lor. Ținând cont de faptul că Botezul era legat de propovăduirea Evangheliei adulților și de convertirea acestora, această lipsă ni se pare firească. Indirect însă, analizând temeinic cazurile descrise în Noul Testament, reiese cu foarte mare claritate că Botezul era administrat și copiilor.

În privința Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă, ci a stăruit asupra importanței pe care va avea-o lucrarea Botezului. „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”.(In. 3, 6). Nu era nevoie să precizeze că va trebui aplicat tuturor, deci și copiilor.

Necesitatea imperioasă a Botezului pruncilor

Întâi de toate, Evangheliile arată predilecția Domnului nostru Iisus Hristos pentru cei mici. Astfel, citim că Mântuitorul s-a întristat când copiii erau opriți să vină la El și a lansat îndemnul afabil: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți” (Mc. 10, 14), „Și luându-i în brațe i-a binecuvântat punându-și mâinile peste ei” (Mc. 10, 16). Hristos Domnul i-a oferit celor maturi ca pilde pentru curăția sufletească, nevinovăția, puritatea, căutarea, ascultarea lor, și, de asemenea, a fi măsură a intrării în Împărăția lui Dumnezeu: „A unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Mc. 10, 14); „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3-4). Mântuitorul Hristos a lăsat să se înțeleagă că prin lepădarea lor de sine, prin puterea lor de comuniune pruncii sunt cei mai apropiați de chipul lui Dumnezeu, ai căror îngeri văd mereu fața Tatălui (Mt. 18, 10). Purtând chipul lui Dumnezeu în trup, Mântuitorul se socotește pe Sine a fi ca pruncii: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Mt. 18, 5). El mai adaugă despre cei mici că ei „cred în El” (Mt. 18, 6), că vin la El și că ei trebuie doar „să nu fie smintiți de către cei mari” (Mt. 18, 6). Nu a considerat că pruncii ar fi scutiți de Botez pentru că, în ceea ce-i privește, n-a retras nimic din afirmațiile privitoare la necesitatea Botezului: „Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (In. 3, 5-6). Porunca Mântuitorului referitoare la botez a fost dată în genere, adică fără a-i exclude pe prunci (Mt. 28, 19) și întrucât pruncii pot și după botez a primi învățătura de credința cerută de Hristos.

Scriptura sfântă indică starea de păcat a pruncilor, cu referire nu la păcatele personale, ci la cel originar şi, în consecinţă, nevoia de a fi botezaţi. Psalmistul David scrie că „iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 5). Celor care consideră acest păcat moştenit descris de psalmist fiind mai puţin grav, evaluarea făcută de Dumnezeu inimii omului, chiar de la naştere, ar trebui să le schimbe părerea: „cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui”(Fac. 8, 21).

Dacă Botezul produce, prin unirea cu Hristos, desființarea păcatului strămoșesc sau originar al despărțirii de Dumnezeu, imprimată în firea noastră, și dacă fără această unire cu Hristos nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu, evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire (In. 3, 3), indiferent de vârstă. Dintotdeauna Biserica a socotit că este mai ușor, în cazul pruncilor, ca să nu se ajungă la „trupul păcatului” prin Botez, decât a-l „omorî” după aceea prin Botez, ea urmând în acest sens învățătura Mântuitorului și practica Sfinților Apostoli. Așadar, de îndată ce nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu decât prin „ușa Botezului”, era firesc și necesar ca Sfinții Apostoli să deschidă această „ușă” a mântuirii și copiilor. Pruncii nu pot fi privați de această „moarte cu Hristos” a omului vechi din ei și de temelia vieții veșnice pusă în orice om de Hristos.

Din Noul Testament reiese limpede că pruncii sunt chemați spre Împărăția lui Dumnezeu (Mt. 19, 14; Lc. 18, 16), ceea ce nu este cu putință în afara lui Hristos și a Bisericii Sale, El fiind ușa spre Împărăție (In. 10, 9). Prin urmare, și copiii încă de atunci, din veacul apostolic, erau botezați și considerați ca membri ai Bisericii; de aceea Sfântul Apostol Pavel, scriind efesenilor și colosenilor, vizează și pe copii ca membri ai Bisericii: „Copii, ascultați, pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1) sau „Copii, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bineplăcut Domnului” (Col. 3, 20).

Botezul și circumciziunea. Botezul prozeliților

Este binecunoscut în lumea teologică faptul că Botezul creștin a fost prefigurat de tăierea împrejur a copiilor de parte bărbătească – la evrei – la opt zile de la naștere, când erau aduși la templu, li se punea și numele, așa cum s-a petrecut și cu pruncul Iisus(Lc. 2, 21) când a fost tăiat împrejur la opt zile, iar la 40 de zile a fost adus la templu și „pus înaintea Domnului” (Lc. 2, 21-22), ca pildă pentru toți pruncii. Tăierea împrejur sau circumciziunea era un ritual religios la evrei, semn al Legământului cel vechi dintre Dumnezeu și Avraam cu toți urmașii lui (Fac. 17, 10-14 și Fap. 7, 8). A fost legiferat de Moise (In. 7, 22-23), se făcea de către preoți, sâmbăta, în amintirea scoaterii lor din robia Egiptului. Iar legea se numea inițial „legământul tăierii împrejur” (Fap. 7, 8). Și se știe că tăierea împrejur simboliza botezul; acesta era botezul lor. Deci, precum în Vechiul Testament, tăierea împrejur se săvârșea asupra pruncilor, așa și tăierea împrejur cea nefăcută de mână, adică Botezul, poate fi administrat acestora. După cum vedem, dacă tăierea împrejur se făcea curând după naștere, tot așa s-a socotit că și botezul, care a luat locul tăierii împrejur, trebuie săvârșit fără întârziere. Este o legătură clară între Botezul și tăierea împrejur a pruncilor evrei, prin Botez realizându-se în mod real toate cele prefigurate de tăierea împrejur. Făgăduințele Vechiului Legământ nu i s-au dat însă numai lui Avraam singur, ci și copiilor lui și tuturor celor ce vor urma după ei (Fac. 17, 9-14).

Se știe, de asemenea, că așa numitul „botez al prozeliților”, adică al păgânilor care îmbrățișau credința iudaică, se administra și copiilor. Și această practică vine în sprijinul ideii că, în Biserica creștină, copiilor nu li se putea refuza botezul.

„Am botezat și casa lui Ștefana”

Ca argument pentru practica botezului copiilor, ne putem referi deci la botezarea unor familii întregi de convertiți (Fap. 16, 14-15, 30-34; 1 Cor. 1, 16). În textele neotestamentare sunt mai multe mărturii în acest sens. Astfel, când Sfântul Apostol Pavel face corintenilor referiri legate de misiunea sa, precizează că a „botezat și casa lui Ștefana” (I Cor. 1, 16), apoi în cazul vânzătoarei de porfiră – Lidia – a fost botezată „ea și casa ei” (Fap. 16, 12-13) –și oare din cine se putea compune casa unei văduve dacă nu din copii –, iar în cartea scripturistică Faptele Apostolilor, ni se menționează despre temnicerul din Filipi care „s-a botezat el și toți ai casei lui” (Fap. 16, 30-33), apoi despre Corneliu sutașul că s-a botezat cu toată casa lui (Fap. 10, 44-48) de unde se înțelege clar că s-au botezat și copiii lor și nu numai părinții.Deci, dacă Apostolii, așa cum se vede din lucrările lor misionare, botezau familii întregi (Fap. 16, 15, 30-39; 18, 8; I Cor. 1, 16), precum și pe toți cei ce aparțineau unei familii (Fap. 16, 1), putem lesne conchide că se botezau și copiii ce aparțineau acestor familii. Este greu de admis că aceste „case” n-ar fi avut și copii în alcătuirea lor, mai ales că în Noul Testament când se vorbește de „casă”, se înțelege adeseori de-a dreptul „familie”.

Sfântul diacon Filip și Sfinții Apostoli Petru și Ioan au botezat o „țară” întreagă, Samaria (Fap. 8, 4-16). În cartea biblică Faptele Apostolilor ni se vorbește despre cele dintâi mulțimi botezate. Aceștia erau cu miile. Cu siguranță că între aceste mulțimi erau și copii.

Comentatorii biblici sunt unanimi în a înțelege prin „casă” atât „familia naturală”, soț și soție, cât și copiii, personalul de serviciu, sclavii, ba chiar cei legați de ea prin interese ori afaceri. Referirile doar la soț și la soție, nu și la copiii lor, evită apelativul „casă”, indicându-se simplu numele fiecăruia dintre soți.

De această „atmosferă baptismală” din familiile primilor creștini menționează și Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Tit (1, 6): „Preotul trebuie să fie fără prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși ...”. Din moment ce Sfântul Pavel cere viitorului preot a avea copii credincioși, se subînțelege că aceștia trebuiau mai întâi botezați, creștinați. Practica aceasta a botezării pruncilor s-a impus, în primele veacuri, și datorită grijii primilor creștini pentru soarta celor care murind de mici, nu ajungeau să beneficieze de roadele mântuitoare ale acestei Sfinte Taine.

Pruncii au primit botezul odată cu părinții lor?

Întrucât în Sfânta Scriptură Botezul este condiționat în mod clar, de credința și pocăința convertiților, este și firesc că această Taină viza în primul rând pe adulți (Mc. 16, 16; Fap. 2, 38; 8, 37 etc.) pentru că era strâns legată de propovăduirea Evangheliei și de convertirea lor la Hristos. Dar acest lucru nu exclude posibilitatea de a boteza și pe copii, deși nu se poate spune că îndeplinesc cele două condiții cerute.

Însă, cu siguranță că între miile de neofiți, botezați după predica Sfântului Apostol Petru în Ierusalim (Fap. 2, 1-39, 41), erau și copii mici care însoțeau pe părinți la praznic, mai ales că nu se precizează vreo excepție, cum, de pildă, cu ocazia săturării minunate a mulțimilor în pustie, se spune anume că cei ce au mâncat erau cinci mii, „afară de femei și copii” (Mt. 14, 21; 15, 38). Se știe că iudeii care veneau la Ierusalim să prăznuiască Paștile sau Rusaliile își aduceau întreaga lor familie, așa cum și Maica Domnului și dreptul Iosif, mergând cu un astfel de prilej în Ierusalim, L-au luat pe pruncul Iisus cu dânșii (cf. Luca, 2, 43). Fiind în templu, cei mici aduceau și ei laudă lui Dumnezeu (Mt. 21, 15-16). E demn de crezut deci că în familiile celor botezați de apostoli să fi existat și prunci care au primit botezul odată cu părinții lor. Includerea copiilor printre cei cărora li se administra Sfânta Taină a Botezului s-a făcut pe nesimțite și, în ciuda absenței unor indicații explicite, poate fi pentru moment suficientă constatarea că nici o măsură prohibitivă n-a fost luată spre a-i opri de la așa ceva. În Noul Testament nu există nici un caz când pruncii născuți din părinți creștini și crescuți de aceștia să fi fost botezați la vârsta adolescenței sau ca adulți.

Mărturisirea credinței la Botezul pruncilor

Vârstnicilor li se cerea credință și pocăință. La cei vârstnici se referă Mântuitorul când spune: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui” (Mc. 16, 16), precum și Sfântul Apostol Petru când spune: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos” (Fap. 2, 38). Uneori au fost botezați și ceilalți, fără ca aceștia să fi manifestat, înainte de a se boteza, credință sau pocăință printr-o mărturisire formală: Lidia și toți ai casei (Fap. 16, 14-15); temnicerul din Filipi și casa sa (Fap. 16, 33); și chiar ucenicii din Efes (Fap. 19, 2-6).

Dar problema aceasta, a mărturisirii credinței ca o condiție pentru primirea Botezului, necesită a fi înțeleasă în tot rostul ei. Astfel, dacă vârstnicii intenționau să se apropie de botez, se înțelege că se apropiau după ce au nutrit credințe străine creștinătății și de multe ori potrivnice. Astfel, acestea trebuiau înlăturate înainte de a îmbrățișa credința cea nouă. Însă acestea nu erau valabile și în cazul pruncilor, care nu au subscris vreunei credințe străine creștinismului, și pe care să o înlăture înainte de a veni la botez. Pruncii nu aveau nimic de răscumpărat, de ispășit, neapucând să săvârșească păcate personale, prin care să se despartă în mod voit de comuniunea cu Dumnezeu, și nu aveau ce regreta. Despre Sfântul Ioan Botezătorul ne spune Evanghelia că „încă din pântecele maicii sale se va umplea de Duh Sfânt” (Lc. 1, 15); deci nu era vorba să aibă credință. În cazul pruncilor, harul Duhului Sfânt nu întâlnește opreliștea vreunui păcat personal, astfel că el poate acționa în voie asupra lor.

De vreme ce toți oamenii sunt chemați la Hristos, și la mântuirea adusă de El, ar fi un nonsens să admitem la Botez – adică la încorporarea în Hristos – pe cei păcătoși care au credință și să-i îndepărtăm pe cei mai puțin păcătoși, pe prunci. Ei ar putea fi excluși de la Botez într-un singur caz: când ei n-ar fi păcătoși, căci atunci Botezul n-ar avea ce să spele, nefiind întinare.

Deci, la Botez, Dumnezeu îl primește pe om așa cum e, adică păcătos, și îl spală de orice întinare. Textul din I Cor. 6, 10-11 sprijină și dă tărie acestei precizări: „Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”. Iar pasajul scripturistic de la Tit 3, 5 e și mai categoric: „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt”.

Referindu-ne la efectele pozitive ale acestei Sfinte Taine, subliniem faptul că Botezul sfințește pe cel botezat, este un scut față de păcat, îi oferă sprijin și ajutor haric pentru împlini dumnezeieștile porunci și a trăi o viață sfântă, căci, de la Botez, întreaga Sfântă Treime se sălășluiește în ființa neofitului. Deci Botezul nu are numai un caracter curățitor (al păcatului originar și al celor personale) și preventivfață de păcat, ci și unul de întărire, de ajutor și de sprijin haric. Este neîndoielnic faptul că, la vârsta când sunt botezați, copiii nu pot crede, dar nici nu-L pot tăgădui și nu-L pot refuza pe Hristos. Se vorbește în dogmatică de o receptivitate pasivă (necontradictorie) a copiilor, adică ei pot primi harul ca unii ce nu-i opun nici o piedică personală. Modul înțelept în care a procedat Biserica botezând pruncii se vede și din aceea că a așezat rânduiala ca ei să aibă nași, adică, afară de părinți, persoane care să fie garanți ai creșterii în credință a pruncilor.

Nașii de botez

Chiar dacă pruncii nu au nevoie de credință și de căință pentru păcatele personale făcute, spre a se deschide harului, este necesar, deci, să se arate prin mărturisire, credința în care va fi crescut micuțul neofit (în limba greacă veche, neofitos, înseamnă puiet plantat; nou-plantatul, nou-săditul, nou-convertitul, neofitul; în cazul nostru, nou-săditul în Biserica dreptmăritoare). Așa precum prin credința părinților sau a altora, Hristos a vindecat pe fiii acestora (Mt. 15, 21-28; Mc. 2, 1-12; Lc. 7, 1-15 etc.), a însănătoșit pe bolnavi (Mc. 9, 24) și a înviat morți (Lc. 6, 13), credința pruncilor este substituită în primul rând de credința părinților care cer botezul fiului sau fiicei lor – așa se obișnuia mai ales în primele veacuri –, apoi de cea a nașilor, care vor deveni părinți spirituali, și credința preotului și a întregii comunități ce participă la celebrarea Tainei Botezului. Cu alte cuvinte, mărturisirea, de fiecare dată, o va face iarăși întreaga Biserică. Fericitul Augustin întreba pe cei din timpul său: „Ce i-a folosit fiului văduvei credința sa (Lc. 7, 1-15), din moment ce el, mort fiind, nici n-o mai avea? Pentru înviere i-a fost de folos credința mamei sale”.

Gestul eronat de a se boteza cineva pentru cei morți

Textul scripturistic de la I Cor. 15, 29 relevă necesitatea botezului ce era simțită atât de adânc și atât de stringent, încât, de se întâmpla ca cineva să moară nebotezat, ieșise la corinteni obiceiul, ca cineva dintre cei vii să se boteze pentru și în locul celor morți care nu fuseseră botezați, spre a nu-i lipsi nici pe ei de iertarea păcatelor. Oricât de eronat era acest deziderat, care nu constituia o Taină, el reprezintă însă o dovadă de învățătura de care erau pătrunși primii creștini cu privire la botez, că nu se poate ocoli botezul cu nici un preț și de convingerea în necesitatea Botezului ca singurul mod de dobândire a Împărăției cerești. Rezultă deci foarte limpede că prin nimic nu se întrevede cum pruncii puteau fi lipsiți de botez și de efectele mântuitoare ale acestuia. 

Dezvoltând pe scurt ultimele concluzii, putem sublinia că, întrucât fără botez nu poate fi mântuire, căci nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu fără a trece prin baia botezului, și dacă îl lipsim pe copil de botez – existând în acest timp riscul ca el să poată chiar muri – nu înseamnă că a lăsa pruncii nebotezați e o împotrivire față de voința lui Dumnezeu, care vrea ca toți oamenii să se mântuiască?

În ultimă instanţă, îndrăznim să aducem nou-născuţii la botez nu datorită unei tradiţii străvechi – care, precum am observat, îşi are rădăcinile în perioada Noului Testament – ci datorită făgăduinţei prin care El, Domnul Botezului, îi aduce la Dânsul prin Botez și binecuvântare pe nou-născuţi, acordându-le astfel Împărăţia lui Dumnezeu.